Comparaţia rasei arice cu rasa semitică
de A. C. Cuza
 

Comparaţia rasei arice cu rasa semitică – îl duce la acelaş rezultat pe Ernest Renan – dovedind inferioritatea acesteia din urmă – şi în altă lucrare a sa, în care tocmai a cercetat contribuţiile lor de cultură. Vom adăuga, aşa dar, la cele spuse şi următoarele importante aprecieri ale marelui învăţat francez, din prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice (De la part des peuple sémitiques dans l’histoire de la civilisation. Paris. Ed. IV. 1862):
Popoarele indo-europene şi popoarele semitice sunt şi în zilele noastre încă cu totul distincte… Jidanii aproape pretutindeni formează o societate deosebită… Musulmanul (spiritul semitic în zilele noastre e reprezentat mai ales de islam) şi Europeanul stau faţă în faţă ca două fiinţi de o specie diferită, neavând nimic comun în modul de a gândi şi de a simţi…
Aceste fiind odată stabilite, daca cercetăm ce au dat popoarele semitice acestui mare întreg organic şi viu care se numeşte civilizaţie, găsim mai întâiu că în politică nu li datorim nimic. Viaţa politică este poate ceeace popoarele indo-europene au mai indigen şi mai propriu al lor. Aceste popoare sunt singurele, care au cunoscut libertatea, care au înţeles, în acelaşi timp statul şi libertatea individului…
In artă şi în poezie, ce li datorim? Nimic în artă Aceste popoare sunt foarte puţin artistice; arta noastră ni vine toată din Grecia. In poezie, fără a fi tributari lor, avem cu toate aceste mai multe legături cu dânşii. Psalmii au ajuns să fie, în unele privinţi, unul din isvoarele noastre poetice… Milton, Lamartine, Lamennais nu ar exista sau nu ar exista în întregime, fără psalmi. Dar şi aici, cu toate acestea, tot ce este nuanţă, tot ce este delicat , tot ce este profund, e opera noastră…
In ştiinţă şi filosofie suntem exclusivi Greci. Cercetarea cauzelor, a şti pentru a şti, este un lucru pe care l’am învăţat numai de la dânsa. Babilonia a avut o ştiinţă, dar ea n’a avut principiul ştiinţific prin excelenţă, fixitatea absolută a legilor naturei. Egiptul a cunoscut geometria, dar el nu a creat Elementele lui Euclid.
Cât despre vechiul spirit semitic, prin natura lui însăşi el este anti-filisofic şi anti-ştiinţific. In Iov, cercetarea cauzelor e prezentată aproape ca o impietate. In Eclesiast, ştiinţa e declarată ca o vanitate. Autorul, desgustat prea timpuriu, se laudă de a fi studiat tot ce se află supt soare şi de a nu fi găsit decât urâtul (l’ennui). Aristotel, aproape contemporanul lui, şi care cu mai multă dreptate ar fi putut să spună, că a străbătut universul, nu vorbeşte măcar o singură dată de urâtul său. Inţelepciunea naţiilor semitice, nu a ieşit niciodată din parabolă şi din proverbe. Se vorbeşte adeseori de o ştiinţă şi de o folosofie arabe… Această ştiinţă şi această filosofie arabe nu erau decât o meschină traducere a ştiinţei şi filosofiei grece… Uitându-te, de altfel, de aproape această ştiinţă arabă nu avea nimic arab întrînsa. Fondul ei este exclusiv grec; printre acei cari au creat-o, nu este nici un adevărat semit; erau Spanioli şi Perşi scriind în limba arabă.
Rolul filosofic al jidanilor în veacul de mijloc este asemenea un rol de simpli interpreţi. Filosofia jidănească din timpul acela, este filosofia arabă fără modificaţie. O pagină de a lui Roger Bacon conţine mai mult spirit adevărat ştiinţific decât toată această ştiinţă împrumutată (de seconde main) …
Dacă cercetăm chestia din punctul de vedere al ideilor morale şi sociale, găsim că uneori morala semitică este foarte înaltă şi pură… De altă parte, caracterul semitic este în genere dur, strâmt egoist. Se găsesc, în rasa aceasta, pasiuni înalte, devotamente complecte, caractere admirabile. Rareori găsim acea fineţă a sentimentului moral, care seamănă a fi mai cu deosebire apanagiul raselor germanice şi celtice»
După ce vorbeşte mai pe scurt de partea pe care au luat-o Semiţii la propăşirea industriei, a invenţiilor, a civilizaţiei materiale, Ernest Renan se ocupă apoi, mai pe larg, de religie, făcând următoarele observaţii:
«Nu datorim Semiţilor nici vieaţa noastră politică, nici arta noastră, nici poezia noastră, nici filosofia noastră, nici ştiinţa noastră. Ce li datorăm aşa dar? Li datorim religia».
Când face această afirmaţie – şi ca să o poată face – Ernest Renan se gânseşte însă la religia lui Iisus! Dar astăzi – căci aceste erau spuse la 1862 – după cincizeci de ani de cercetări, noi ştim că atât Iisus, cât şi religia lui, nu au nimic a face cu iudaismul semit. De altfel, vom vedea că Ernest Renan recunoaşte acest adevăr, încă de pa atunci, implicit. (vezi anexa XV).
Şi iată cum îşi închee acest studiu al său, cu privire la partea popoarelor semitice în istoria civilizaţiei, indicând viitorul culturei umane şi datoria popoarelor arice, din convingerea ce şi-a format, a superiorităţei lor absolute, prin următoarele cuvinte, profetice, de actualitate acum (loc. cit. pag. 26):
«Cât despre viitor, domilor, eu văd din ce în ce mai mult triumful geniului indo-european. De pe la secolul al şesesprezecelea, un fapt imens, până atunci nedecis, se manifestează cu o izbitoare energie: e victoria definitivă a Europei….
Geniul european se desvoltă cu o măreţie incomparabilă; islamismul din contra se descompune, cu încetul: în zilele noastre el se prăbuşeşte cu zgomot. In ora aceasta, condiţia esenţială pentru ca civilizaţia europeană să se răspândească este distrugerea operei semitice prin excelenţă, distrugerea puterei teocratice a islamsmului, prin urmare, distrugerea islamismului.
In toate domeniile, progresul pentru popoarele indo-europene va constà în a se depărtà tot mai mult de spiritul semitic. Religia noastră va deveně din ce în ce mai puţin jidovească… Ea va deveni religiainimei, poezia intimă a fiecăruia. In morală, noi vom urmări gingăşii necunoscute naturelor aspre ale Vechei Alianţe; noi vom deveně din ce în ce mai creştini. In politică, vom concilia două lucruri pe care popoarele semitice le-au ignorat în totdeauna: libertatea şi organizaţia puternică a statului. Poeziei îi vom cere o formă pentru acel instinct al infinitului, care face farmecul nostru şi chinul nostru, nobleţa noastră în tot cazul. Filosofiei, în locul absolutului scolastic, îi vom cere vederi asupra sistemului general al universului. In tot cazul, vom urmărě nuanţa, fineţa în locul dogmatismului, relativul în locul absolutului. Iată după părerea mea, viitorul dacă viitorul aparţine progresului».
Intr’un cuvânt, progresul însemnează dar pentru noi: îndepărtarea noastră de spiritul semitic, şi afirmarea, tot mai energică, a însuşirilor specifice ale rasei arice. Iată concluzia – sprijinită pe fapte, care nu se pot desminţi, nici de dânsul – a lui Ernest Renan, un eminent cunoscător al literaturei lor şi a spiritului semitic. Şi care nu a fost «anti-semit». Ci din contra.
Pentru noi românii, în deosebi – a căror cultură naţională e ameninţată să fie înnăbuşită şi falşificată de semiţii-jidani – concluzia eceasta, la care ajunge Ernest Renan, are valoare de dogmă.

Dezvelirea operei distrugatoare a Jidanilor in Romania - de Ion Agârbiceanu

Cand am cetit în n-l 82 al «Neamului Romănesc», cum primeşte «Voinţa Naţională» articolele asupra Evreilor ale d-lui A. C. Cuza, am simţit durere, ruşine şi descurajare. Durere, pentru că se constată, în plină lumină, că nici «Voinţa Naţională» nu-i naţională. Ruşine, pentru că în ţara românească a ajuns aşa de mare puterea banului jidovesc, încît un ziar care-i răzimat pe un partid ce cîrmuiaşte, trebuie să netezească perciunii şi să pălmuiască poporul românesc. Descurajare, pentru că, după dovezile neînfrînte ce d. Cuza le tipăreşte, se mai găsesc ziare care să-i apere pe Jidani şi mai sînt cetitori cari să cetească aceste ziare.
Ar trebui să se ştie că-i un mare noroc dezvălirea operii de distrugere, pe toate căile, a Israelului din Romănia. Ar trebui să priceapă oricine că-i cel d’intâiŭ semn de reculegere, cel d’intâiu semnal de luptă, pentru ieşirea la lumină a neamului romănesc din ţară. Căci cine-şi dă seamă astăzi de puterea ziaristicei, va recunoaşte că, cu o presă jidovită, niciodată nu vei putea face vre-un bine, în ţara ta, poporuluĭ tău. Orice reforme se vor face, oricîte aşeăminte de cultură vom avea, dacă hrana sufletească de toate zilele – cetitul foilor – e otrăvită, interesele adevărate ale poporuluĭ vor fi tălmăcite şi intortochiate după Talmud, şi simpatia faţă de poporul ales va fi mereu nutrită, - lumină nu se va face.
Şi răului trebuie să-i stai în cale din bună vreme. Cu cît interesele jidoveşti vor rămînea mai multă vreme nedescoperite şi necunoscute de publicul cetitor, - şi, odată, va fi mare acest public - , cu cît vor putea lucra mai mult în ascuns, cu atîta se vor întări mai tare, cu atîta se va întinde domnia Israeluluĭ.
Bine ar fi fost să fie descoperite aceste rele mari de mai de mult. Ar fi fost o binecuvîntare dacă, de zeci de ani, ar fi pătruns în conştiinţa poporului întreg primejdiile ce-ĭ vin de la neamul cel ales. Dar nicĭ acum încă nu-ĭ târziŭ.
La noi, în Ungaria, pentru publicistica maghiară, e chair tărziŭ. Aicĭ, Unguriĭ nicĭodată poate nu vor maĭ fi stăpînĭ pe presa lor. Aicĭ, banul jidovesc a rodit îmbelşugat şi puiază înspăimîntător. Aicĭ, presa jidovită şi-a ajuns apogeul, spre a-şĭ juca mendrele: a-şĭ apăra interesele sale supt masca celuĭ maĭ curat naţionalism maghiar, a susţine vrajba continuă între naţionalităţi, a chema supt steagul socialismului internaţional, tot pentru a-şĭ umplea maĭ tare punga şi a se îngrăşa maĭ tare. Astăzĭ, la Ungurĭ, nicĭ nu maĭ îndrăzneşte nimenĭ a se ridica în contra acestuĭ comerţ jidovesc de sentimente prefăcute. Şi, cînd unul saŭ altul şi-a luat inima ‘n dinţĭ şi a încercat, a căzut dintr’una, la tărăboiul foilor semite, de nu s’a maĭ sculat, nicĭ nu i-a maĭ auzit nimenĭ de veste. Dar, aicĭ, caĭ maĭ mulţĭ nicĭ nu maĭ văd primejdia, căcĭ doar, în fruntea luptei lor naţionale de azi, presa jidovită aleargă şi găseşte cărări nouă.
Şi mulţi dintre romînii de-aici, cari recunosc soarta tristă a publicisticii maghiare, au salutat, cu adevărată bucurie, ca solie sfîntă, păşirea d-lui Cuza şi a tuturor celor cari vor să scape poporul romîn din Regat de această primejdie. În zadar va declara «Cronica israelită» că acesta e operă de «canibali», în zadar ni se va spune, ca «Voinţii», că, dacă nu aruncăm cu pietre în astfel de oameni, cari descopăr ticăloşiile poporului ales, am da dovadă că sentimentele omeneşti ni-ar fi cu totul «tocite». În zadar! Sufletul neamului romănesc de pretutindeni simte unde-i adevărul, cunoaşte unde-i duşmanul şi unde-i prietenul.
Şi chiar de-aceia ne doare că un ziar ca «Voinţa» află, pentru placul Jidanilor, cuvinte de mustrare pentru o muncă atît de naţională, ca aceia ce se face în «Neamul Românesc», de pildă.
În sufletele noastre, ale celor de departe, să fie siguri Jidanii, vîrîţi prin redacţiile foilor din Romănia, că nu vor pătrunde cu simpatii, ci la astfel de apucăturĭ sufletele noastre se umplu de scîrbă. Şi, durere, dezgustul acesta trebuie să se reverse şi asupra susţinătorilor acelor ziare, cari lasă «ridactării» lor să atace cele maĭ curate sentimente ale poporuluĭ romănesc. Noi, cei depărtaţi, ştim ce vor, pentru că vedem de mult acelaşi joc în publicistica maghiară. Am dori însă din tot sufletul ca acei de-acasă să vadă această primejdie, să se cureţe odată ziarele din ţară de susţinători şi redactori semiţi saŭ vinduţi lor.
Şi tare credem că va sosi vremea cînd se va împlini această dorinţă. Să nu socoată cineva că prin aceasta ar pierde ziaristica din ţară. Căci e lucru vădit în toate ţerile, că presa evreiască prin nimic nu contribuie la cultura morală ori intelectuală a poporului. Ale lor sînt minciunile, telegramele false, ştirile sensaţionale, batjocura credinţii, a bunelor moravuri, aruncarea cu noroiu în ce avem mai scump.
Şi toate aceste apucături, toată această tactică perversă talmudică, n’o urmează ei oricînd şi oriunde, ci numai acolo de unde văd c’ar putea trege venit. Iată, de pildă, ziaristica românească din Ardeal şi Ţara-Ungurească: în toate redacţiile n’avem un singur Jidan, n’avem un singur acţionar sau susţinător jidan de foaie romănească. Şi pentru ce oare? Vădit lucru: pentru că prin ziaristica românească de la noi nu pot cîştiga nimic, nu-şi pot servi nici interesele lor specific iudaice, ci, din potrivă, ei ajung în conflict cu Statul. Pentru că, mă rog, dacă un Jidan împămîntenit din strămoşĭ (!) a devenit Romîn, pentru ce nu vine la noi, avînd ideal naţional romănesc, să lupte în rînd cu noi, sau, cel puţin, o foaie să scoată cu banii lor mulţĭ? Să spună «Cronica israelită», «Opinia» ori «Adevărul»!
Dar, îndată ce li s’a părut că pot face gheşeft, îndată ce-au mirosit puţin a socialism internaţional, ni-au fost pe cap Jidanii. Au scos şi vre-o două fiţuici de foi, deşi n’au trăit, cei ce le-au scos, de sigur, au pus ceva cîştig în buzunar.
Noi dorim un lucru: ca Dumnezeu să ajute celor ce şi-au pus această frumoasă ţintă de a descoperi tot mai mult aparatul încîlcit talmudic; să li ajute să poată continua ce au început.
Şi cred că-i o dorinţă generală ca articolele d-lui Cuza să iasă în broşuri, în biblioteca «Neamului Romănesc», ca să poată pătrunde în straturile cele mai largi. Cel puţin, deocamdată, un resultat ar trebui să aibă această muncă: cetitorii, dezgustîndu-se de presa iudaică, s’o părăsească, şi, în schimb, să sprijinească pe cea romănească. Atunci s’ar putea crea un organ, care să mulţămească gusturile tuturor, şi ale acelora cari cetesc întăiu noutăţile; şi, pănă acum, cred că aceştia sînt numărul cel mai mare.
Şi, a doua, că s’ar forma o basă puternică, pe care ai putea să te razimi, cînd at trebui să zgudui şi mai tare căsulia, fermecată azi de puterea aurului ş a argintului, în care căsulie, clocind, stau ascunse, sau îşi scot chiar capul sau ghiarele, interesele iudaice.

STIINTA ANTISEMITISMULUI

Încã o împerechere de vorbe, oribilã: stiinta antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, stiintã? Se vor întreba indignati savantii cu „rocele”, savantii cu „focele”, savantii cu „ixele”, savantii cu „sufixele”, savantii cu fixele lor pretinse „idei” de culturã?
Antisemitismul? Pentru savantii acestia e doar numai o sãlbãticie: manifestatie oarbã de instincte brutale, rãmãsite ale unor timpuri preistorice. O rusine în mijlocul civilizatiei noastre, pe care o condamnã deopotrivã stiinta si constiinta luminatã a omului liber de prejudecãti si patimi.
Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii - si pe care o întretin jidãnitii - în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor prosti, cu pretentii: de a fi si ei „la înãltimea civilizatiei moderne”. Si cine nu voieste sã fie?
De pildã, e un caz interesant al unui jidãnit, de origine el însusi jumãtate jidan, vorbind cu câtiva ani mai înainte, cu aere de strasnic savant despre antisemitismul nostru, care era si pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat.
Si iatã ce ne spune acest autor, nomen-odiosum - trãdãtor atunci al gândirii nationale, precum a fost mai pe urmã, trãdãtor al actiunii nationale, în timpul rãzboiului - în revista „Viata Româneascã”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207).
Vreau sã vorbesc despre chestiunea evreiascã… cu desãvârsire denaturatã de iudofagia vulgarã si feroce a antisemitilor nostri, care astfel… ne compromit în fata lumii civilizate…
Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de urã, cu pãtimasa atâtare la excese, cu rãscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauzã dreaptã, - care nu este numai cauza antisemitismului…
A da, însã acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de prigonire religioasã, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucurosi sã exploateze divagãrile câtorva maniaci… scandalagii antisemiti, provoacã punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur…
Nici un popor, cu atât mai putin al nostru, nu se poate îngrãdi pânã la infinit, fãrã pedeapsã, împotriva ideilor moderne si nici împotriva actiunii politice din afarã…(Puncte. Punctele de la urmã sunt ale autorului). Asadar nu suspensive, ci amenintãtoare, pãrând a cuprinde o strasnicã prevedere politicã, n.r.)
A pune, deci, chestiunea noastrã pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasã, înseamnã a ne duc e la o înfrângere rusinoasã si fatalã pentru noi… Porniri asiatice… demagogie violentã, agitatiune nesãnãtoasã… încercare de a specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urmã sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeasi amenintare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.)
Am reprodus aceastã conceptie tipicã a tuturor jidãnitilor. ªi se vede la ce se reduce: clisee (lumea civilizatã, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgarã si feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagãrile câtorva maniaci, scandalagii antisemiti, porniri asiatice, patimi întunecate).
Asemenea „aprecieri”, le gãsim nu numai la jidãnitii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanti de altfel distinsi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pildã, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministrual instructiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza antisemitismului meu, în plinã adunare a deputatilor, apostrofa - putem zice celebrã, venind de la un bãrbat ca acesta - numindu-mã: omul cavernelor.
Cât pentru jidani - explicatia pe care o dau ei antisemitismului este încã si mai caracteristicã. Pe lângã obisnuitul cliseu, cu sãlbãticie si urã - fireste, fãrã motiv, cãci nu le convine sã discute motivele - antisemitismul este dupã dânsii: o nebunie, o degenerare intelectualã, o boalã a spiritului. În modul acesta considerã unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinsi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustrãorigine, ca strãnepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc - cel cu „tob sebegoim harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoarã-l.
Med. Dr. K. Lippe, pripãsit la noi din Galitia si stabilit la Iasi - unde a fost închis, omorând prin avort o crestinã - a publicat chiar o scriere specialã cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887).
Si ca o dovadã cã argumentele de care se servesc jidanii paraziti, împotriva antisemitismului, sunt de o extremã sãrãcie - ca si ale jidãnitilor si pururea aceleasi - iatã ce spune, chiar acum în urmã, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pãmânteni, în articolul de fond al numãrului sãu de Vineri, 15 Septembrie 1922,sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APÃRAREA NAtIONALÃ, numindu-ne o bandã de misei:
„Este la antisemiti o stare de degenerare intelectualã ajunsã la perversitatea simturilor, un fel de sadism mental, de care cei loviti sunt împinsi la minciunã si calomnie”.
Cum vedeti, este o explicatie foarte simplã dar si extrem de naivã: tot ce se spune contra jidanilor este minciunã si calomnie, datoritã unor degenerãri intelectuale specifice.
Definitia antisemitismului - de cãtre jidãniti si jidani - se rezumã, dar, în aceste douã cuvinte: sãlbãticie si nebunie: se întelege: ale antisemitilor. Cât pentru jidani - ca fenomen social - ei nici nu intrã în explicatia aceasta. Ca si cum nu ar fi.
„Sãlbãticia” si „nebunia” au fãcut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, persii, grecii, romanii, arabii precum si natiile moderne pânã în ultimul timp, sã considere pe jidani ca un pericol national si sã ia mãsuri împotriva lor.
„Sãlbãticia” si „nebunia” au întunecat întelegerea celor mai strãluciti reprezentanti ai culturii tuturor natiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bisma rck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Duhring, si altii nenumãrati, în toate domeniile, ca sã se pronunte contra jidanilor.
„Sãlbãticia” si „nebunia”, în sfârsit, explicã antisemitismul celor mai alesi reprezentanti ai culturii noastre, ca Simeon Bãrnut, B. P. Hasdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.
Sãlbatici si nebuni: toti acestia. Civilizati si cuminti: jidãnitii. Iar jidanii: inexistenti.
Asemenea aberatii se sfarmã de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai si pentru cã asemenea „teorie” - vrednicã de capul jidanilor si de imbecilitatea si venalitatea jidãnitilor - nu este capabilã sã înteleagã antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune „teoria antisemitã”.
Dupã aceastã teorie, a noastrã, în alcãtuirea antisemitismului trebuie sã deosebim trei momente: instinctul, constiinta, stiinta.
Instinctul a fãcut ca întotdeauna multimea, care se preocupã în primul rând de interesele sale materiale imediate, sã se împotriveascã parazitismului jidanilor, prin miscãri populare, adeseori sângeroase, si generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila miscare a cazacilor, din Ucraina, condusã de Bogdan Hmelnischy si în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649.
Constiinta pericolului jidovesc se trezeste treptat, mai întâi în clasele culte, si apoi se întinde la tot mai multi, care se unesc cu multimea, sprijinind revendicãrile ei, ele însele devenind constiente.
Stiinta începe cu cercetãri partiale, pânã când ajunge - abia în zilele noastre - la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despãrtit de mediul în care cautã sã se confunde si constatând cã el este o problemã umanã, si cea mai mare, a cãrei solutie trebuie gãsitã.
Cercetãrile partiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice cã formeazã antisemitismul stiintei. Aceasta este baza, care nu se confundã însã, cu stiinta antisemitismului. Ceea ce le deosebeste este obiectul lor diferit. Si iatã definitia - prin determinarea obiectului - a acestei stiinte, care se vede cã este o adevãratã stiintã cu domeniul ei propriu: „Stiinta antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problemã socialã, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor stiintelor care pot contribui l a solutia ei”.
Care sunt aceste stiinte, care prin cercetãrile lor partiale contribuie la cunoasterea iudaismului, am vãzut. Si iatã în ce fel stiinta antisemitismului se foloseste de rezultatele lor, pentru a îndruma solutia ei.
Istoria: constatã cã de la început jidanii sunt un popor rãtãcitor printre celelalte popoare, nomad, fãrã patrie. Stiinta antisemitismului stabileste cã acest nomadism este contrar existentei popoarelor sedentare agricole si nu poate fi tolerat.
Antropologia: constatã cã jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semitii, arianii. negrii, mongolii. ªtiinta antisemitismului explicã sterilitatea natiei jidãnesti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri si aratã cã aceastã corciturã nu poate ser vi cu nimic cultura celorlalte natii, pe care numai o falsificã, denaturând caracterele ei.
Teologia: constatã cã religia jidãneascã este o religie particularistã, bazatã pe legãmântul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, considerati ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despãrtit de celelalte popoare.
Stiinta antisemitismului deduce cu rigurozitate cã o asemenea conceptie exclude posibilitatea oricãrei conlucrãri pasnice si a oricãrei asimilãri cu jidanii.
Politica: constatã cã pretutindeni, în mijlocul celorlalte natii, jidanii au organizatia lor socialã deosebitã, constituind stat în stat. Stiinta antisemitismului conchide cã jidanii sunt un element anarhic, periculos existentei tuturor statelor.
Economia politicã: constatã cã jidanii au trãit în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte natii, exploatând munca lor, fãrã ca ei sã fie direct producãtori. Stiinta antisemitismului zice cã orice natie are dreptul sã-si apere munca sa productivã de exploatarea jidani lor, care nu pot fi tolerati a trãi ca paraziti, compromitând existenta popoarelor.
Filosofia: constatã cã conceptia iudaismului despre viatã este un anacronism contrar propãsirii umane. Stiinta antisemitismului impune , ca o datorie cãtre civilizatie, ca aceastã monstruozitate culturalã sã fie înlãturatã prin silintele unite ale tuturor natiilor.
Pe constatãrile obiective ale diferitelor stiinte speciale - deosebite de dânsa, stiinta antisemitismului - îsi bazeazã concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeasi solutie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capãt existentei lor nefiresti, parazitare, datorate unor conceptii anacronice, contrarã civilizatiei si linistii tuturor natiilor si pe care ele nu o mai pot tolera.
Acea stã teorie antisemitã diferã, cum se vede, de teoria jidãneascã si a jidãnitilor, care reduce explicatia antisemitismului la cele douã manifestatii sufletesti, individuale, si care de îndatã ce se manifestã în masã, sunt ele însãsi o problemã socialã: sãlb ãticie si urã. Si o explicã numai pe aceasta.
Instinctul antisemitismului: poate fi însotit uneori de sãlbãticie si urã. Pentru cã instinctul e orb - cum se zice - desi e asa de sigur în apãrarea vietii.
Constiinta antisemitismului se adaugã, însã, instinctului, întãrind pornirile lui, oricât ar fi de „sãlbatice”. Cãci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi sã existi.
Stiinta antisemitismului: vine, în sfârsit, si explicã fenomenul, luminând tot mai multe constiinta multimii si dând satisfactie deplinã instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimeazã, dezvãluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dã formula solutiei stiintifice, a problemei iudaismului - pe care nu ne mai rãmâne decât s-o punem în functie, pentru a o realiza.
Antisemitismul modern întruneste dar toate energiile: energia instinctului, energia constiintei, energia stiintei, a adevãrului deplin dovedit, formând o formidabilã putere socialã, capabilã desigur sã rezolve cea mai mare problemã a civilizatiei timpului nostru care este problema jidãneascã. Si cu ce se apãrã jidanii si jidãnitii împotriva acestei puteri uriase, cãutând sã prelungeascã existenta condamnatã a parazitismului lor? Am vãzut: clisee, injurii si mofturi.
Iudeofagia vulgarã si feroce a antisemitilor nostri… ne compromit în fata lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale… Rãscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice… Nebunie… Sadism mental…
Acestea sunt toate argumentele - cãci altele nu au - pe care le opun antisemitismului nostru, crezând a-l înlãtura cu prostii.
Pe când în sânul tuturor natiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei nomade, clocotesc energiile rãzbunãtoare…
A.C. Cuza, Apãrarea Nationalã, nr.16, 15 Nov. 1922, an I

Morala iudaică

Morala iudaică în mod fatal, cuprinde două morale din cauza aceleiaşi dogme fundamentale a religiei jidanilor, considerându-se pe sine ca «popor ales» - iar pe toţi ceilalţi oameni ca «goimi», necredincioşi, fiinţi inferioare, fără drepturi şi de o potrivă cu animalele.
Rezultă de aici, că aproapele, pentru jidan, e numai jidanul, cătră care numai el are îndatoriri morale, pe când faţă de cei de altă credinţă – nici una.
Această concepţie o găsim lămurit formulată în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise, care nu sunt decât răsfrângerea ei. Şi ne vom mărgini a cita numai câteva texte:
«Esod. 12. 35. Şi fii lui Izrael făcură după cuvântul lui Moise, şi împrumutară dela Egipteni vase de argint şi vase de aur şi veştminte, Şi Iahve făcu ca poporul său să afle har la Egipteni şi ei li împrumutară lor; şi aşa ei despoiară pre Egipteni».
Va să zică: Dumnezeul lor, Iahve, prin Moise li porunceşte să prade pe Egiptenii de altă credinţă – faţă de care dar nu aveau nici o îndatorire morală. Acesta este modelul, după care jidanii urmează până în zilele noastre, şi care este întărit prin numeroase texte, încă şi mai precise. Cităm:
«Deuteromon 11. 21. Să nu mâncaţi din nici o mortăciune; străinului, care este în lăuntrul porţilor tale, poţi să-i dai, să mănânce; sau să-i vinzi străinului, că tu eşti popor sfânt (am codeş) lui Iahve, Dumnezeul tău».
Va să zică: jidanii, ca popor sfânt, nu trebuie să mănânce «mortăciune», dar celui de altă credinţă, «străinului», pot să-i dea să mănânce, se înţelege, în virtutea aceloraşi două morale.
«Deuteronom 23 17. Să nu fie prostituată dintre fetele lui Izrael, nici să fie sodomit dintre fii lui Izrael.»
Va să zică: între dânşii, jidanii trebue să se respecteze, iar fii şi fetele celorlalte popoare ei pot să le prostitue
«Deuteronom 23. 19. Să nu iei camătă dela fratele tău… Dela cel străin poţi să iei camătă; dară dela fratele tău să nu iei camătă; pentru ca Iahve, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze întru toate, pe care vei pune mâna».
Prin urmare: camăta, este oprită numai între jidani, pe când cămătărirea celor străini, de altă credinţă, e nu numai permisă, ci anume recomandată jidanilor de către Dumnezeul lor pentru ca el să-i binecuvânteze întru toate, pe câte vor pune mâna!
Şi iată însfârşit încă un text în care dubla morală iudaică, e tot atât de lămurit exprimată, dar încă şi mai precis:
«Levitic 25. 39. Şi de cumva fratele tău va scăpăta lângă tine, el se va vinde ţie, să nu-l pui pre dânsul să-ţi facă muncă de sclav.. . Şi servul tău, şi serva ta, pre care voeşti a-i avea, să fie din naţiunile cele dimprejurul vostru; din aceste să vă cumpăraţi servi şi serve… Şi să-i lăsaţi pre ei de moştenire fiilor voştri după voi, ca ei să-i moştenească drept stăpânire; şi să-i aveţi pe ei de sclavi în perpetuu; iar cât pentru fraţii voştri, fii lui Izrael, nimenea să nu stăpânească peste fratele său cu asprime».
Aici va să zică: li se porunceşte anume jidanilor să robească pe cei de altă credinţă şi să-i aibă de sclavi în perpetuu – pe când li se interzice numai de a robi pe jidani, fraţii lor.
Acest principiu de vrăjmăşire a celor de altă credinţă, şi de îndatoriri morale numai între jidani, formulat astfel în Biblie, a fost dus până la ultimele lui consecinţi, în Talmud, şi precizat mai apoi mai târziu în prescripţii obligatorii, pentru uzul obştesc, al comunităţii iudaice, prin codul de legi «Şulhan-Aruh», care însemnează «masa gătită», se înţelege, cu toate bunătăţile – pentru jidani pe seama «goimilor» - dacă vor ascultŕ de legile lui.
Talmudul cu învăţăturile lui antiumane a fost cercetat şi denunţat în tendinţele sale, de învăţaţi specialişti, teologi, şi orientalişti, între alţii, de fostul profesor de limbi orientale, dela universitatea din Heidelberg, Ioh. Ands. Eisenmenger (Entdecktes Iudenthum. 2 vol. Königsberg 1700); de Cholewa Pawlikowski (der Talmud. Regensburg 1866. Ed. II 1881); de Prof. Dr. Aug. Rohling (der Talmud-Iude), şi de alţi mulţi, înainte şi după aceştia. Aici, pentru a caracterizŕ, în puţine cuvinte, spiritul acestei «cărţi sfinte», a jidanilor, e destul să reproducem următoarea apreciere a unui alt specialist cunoscut, profesor la Academia imperială orientală, din Viena, Dr. Adolf Wahrmund citat de noi şi în text, care zice (Babylonierthum, Iudenthum und Christenthum Leipzig 1882, pag. 215):
«Spiritul de ură generală împotriva umanităţii, (des allgemeinen Menschenhasses), care vorbeşte dintr’însul face ca Talmudul să fie o carte unică, în literatura tuturor popoarelor. După Talmud jidanul singur este om, ceilalţi (goim) însă nu sunt oameni, pentru că se trag din duhurile cele necurate; ei au aceiaşi natură ca şi dobitoacele, şi trebue consideraţi deopotrivă cu câinii şi măgarii; jidanul însă este din substanţă divină… De aceea, dacă nu ar fi jidani pe lume, zice Talmudul, nu ar fi nici ploae, nici lumina soarelui şi lumea ne ar putea să existe. Dumnezeu a dat jidanilor putere asupra averilor şi vieţii tuturor popoarelor. Aproapele e numai jidanul pentru jidan. Un goi, care loveşte pe un jidan, merită moartea. Este oprit de a împrumuta goimilor fără a-i cămătări, căci viaţa lor e în mâinile jidanilor, şi cu atât mai mult banii lor. Este drept de a ucide pe cel necredincios cu mâinile sale…
Cele ce urmează, aparţin vestitului Maimonides (1136-1204), pe care jidanii îl numesc Vulturul Sinagogei şi care a scris un comentar pentru Mişna şi un compendiu pentru Talmud. (El zice): Creştinii cari rătăcesc pe urmele lui Hristos… sunt cu toţii idolatri şi după propria declaraţie a Talmudului, trebue să procedezi faţă de dânşii, ca faţă de idolatri. Este oprit a0ţi fi milă de cel necredincios; de aceea, dacă îl vezi murind, sau înecându-se într’un râu, sau că este aproape de moarte, nu trebue să-l scapi. Porunca să nu ucizi, zice Maimonides, îmsemnează că nu trebue să ucizi pe om din Izrael. Rabbi Salomo Iarchi spune: Pe cel mai bun dintre creştini trebue să-l sugrumi.
Acest spirit neuman (unmenschliche Geist) preponderează în Talmud şi, întrucât e cu putinţă, el se şi aplică de către practica talmudică până în zilele noastre Câteva păreri contrare ale unor Rabini cevŕ mai umani aşà dar nu au nici o valoare (können also nicht ins Gewicht fallen)»..
Această caracterizare a Talmudului, e făcută nu din izvoare de a doua mână, ci după textul original, şi nu de vreun ignorant oarecare, «antisemit», ci de un profesor universitar, specialist în limbi orientale, pe râspunderea sa, nu numai morală, ştiinţifică, ci şi a situţiei oficiale pe care a ocupat-o, ca funcţionar al Statului Austriac.
Talmudul însă nu este o carte, poate numai de învăţături particulare, cu reprezintă însăşi legea jidanilor, considerată de dânşii ca sfântă.
Jidanii în adevăr recunosc, ca bază a religiei lor, două legi: legea scrisă şi legea orală.
Legea scrisă, încele cu cele zece porunci, date de Iahve prin mijlocirea lui Moise şi cuprinde cele cinci cărţi ale lui, la care jidanii se îmchină sub numele de Thora. Această lege scrisă, a fost încheiată în Babilonia la anul 450 în. de Hr., de marele lor cărturar Ezra, care este adevăratul ei autor şi întemeietor al Iudaismului, al teocraţiei iudaice, abătând legea divină dela înţelesul ei original.
Legea orală, are aceiaşi origine divină întrucât şi ea a fost dată de Iahve lui Moise, după cum afirmă jidanii, bazându-se pe următorul text:
«Esod. 4. 28. Şi Moise spuse lui Aaron toate cuvintele lui Iahve, cu care-l trimese, şi toate semnele care le ordină.
Moise dară şi Aaron merseră şi adunară pe toţi bătrânii fiilor lui Izrael. Şi Aaron li vorbi toate cuvintele, pe care Iahve le-a zis lui Moise».
A ceastă lege orală – dată de Iahve lui Moise şi lui Aaron şi transmisă de dânşii direct «bătrânilor», cari au urmat, în cursul veacurilor, şi cari au stăruit să o dezvolte prin comentarii continue numite Midraşim (singular: Midraş), adunându-se în anumite localuri, «Beth-ha-Midraş», şi care există până astăzi, cu acest nume şi cu această destinaţie, de sucire şi răsucire a înţelesului legii, pe lângă toate Sinagogele.
Fiecare Midraş cuprinde însă expuneri cu caracter diferit: fie de norme scoase din lege, pentru interpretarea doctrinei şi fiind obligatorii pentru îndrumarea vieţii, numite «Halaha», fie numai de povestiri şi notiţe, cu caracter practic, literar, ştiinţific, etc., numite «Haggadah», care nu sunt obligatorii.
Toate aceste comentarii, ale «bătrânilor», ale învăţaţilor, transmise, oral din timpurile cele mai vechi, dar mai ales începând cu anul 150 în. de Hr. şi până la anul 220 după Hr., (a aşa numiţilor învăţători: Tanaim) alcătuesc «Mişna», care este oarecum textul Talmudului, care a fost scris pe la anul 200 de Rabinul vestit Iehuda-ha-Nasi (137-217 după Hr.), Patriarhul, sau Ha-Kadoş, cel sfânt, sau mai pe scurt «Rabbi», strănepot al vestitului Gamaliel, care a fost elev al cabalistului Simon-ben-Iohai, şi învăţător el însuşi al apostolului Pavel (Faptele 22. 3)
Dar şi după redactarea textului Mişnei, bătrânii au continuat să comenteze legea, atât acei din Ierusalim, numiţi «Amoraim» (vorbitori), cât şi acei, mai ales, din Babilonia, «Saboraim» (răzgânditori), care ne-au dat aşa numita Gemara (încheierea legei). Impreună, Mişna şi Gemara, se numesc «Talmud», care însemnează învăţătură, cu deosebire, că avem o singură Mişna, şi două Gemare, acea din Ierusalim, şi acea din Babilonia. De aceea sunt şi două Talmuduri: acle mai puţin complect, terminat prin veacul al patrulea după Hr., numit «Talmud Ieruşalimi» (din Ierusalim), şi celălalt, adevăratul Talmud, când se vorbeşte de dânsul, numit «Talmud Babli», încheiat pe la anul 500, după Hr.
Astfel, legea orală – care nu se mai putea păstra în memorie, din cauza numeroaselor comentarii – s’a transformat şi ea în lege scrisă, având acelaş caracter obligator şi sfânt, pentru toţi jidanii, cu deosebire că Talnudul în special e considerat de învăţaţii lor ca fiind superior chiar celor cinci cărţi ale lui Moise.
Talmudul însă ni prezintă o particularitate cu adevârat stranie, şi unică, în această privinţă, în literaturile tuturor popoarelor din lume.
In textul Talmudului, în adevăr – anume pentru că învăţăturile lui duşmănoase să fie cât mai puţin accesibile goimilor şi să se poată răstălmăci, la ocazie – cuvintele sunt scrise fără vocale. De pildă – dacă Evanchelia noastră, ar fi adoptat şi ea sistemul Talmudic, iata care ar fi fost înfăţişarea unuia din textul ei cunoscut (Ioan 13. 34): rdn n d v c s v bţ nl pr prcm ş vm bt – adică – ordin nou dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul, precum şi eu v,am iubit!
Pe lângă aceasta, Talmudul este un haos, un adevărat labirint, în nu numai puţin de douăsprezece volume, în care învăţăturile esenţiale sunt împrăştiate şi învăluite, şi care e redactat în limba arameică – cunoscută numai de cei puţini, cărturari – într’un şir: fără virgule şi fără puncte.
Se cerea aşadar numai decât să se întocmească un extract, un manual, un compendiu de întrebuinţare curentă a învăţăturilor Talmudului, după care ei să se poată călăuzi în viaţa de toate zilele, un adevărat vade-mecum pentru jidani.
Un asemenea extract, pentru a înlesni întrebuinţarea Talmudului, a şi fost întocmit, prin veacul al XVI-a de către Rabi Iacob-ben-Aşer, sub titlul, «Arba Turim» (cele patru şiruri), şi anume:
I. Orah Haim («calea vieţii») tratează despre Sâmbătă, sărbători, obiceiuri religioase.
II. Iore dea («el ne învaţă ştiinţa»), tratând despre ritual.
III. Eben haezer («piatra de ajutor») tratând despre legile căsătoriei.
IV. Hoşen hamişpot («scutul dreptăţii») cuprinzând legile civile şi criminale.
Insfârşit, un alt mare învăţat al jidanilor, Rabi Iosef Caro (1488-1575), din Safed, în Palestina, vestit cabalist, în curs de douăzeci de ani a sucit şi a răsucit textul acestor «patru şiruri», ale lui Reb Iacob-ben-Aşer, păstrându-le, dar concentrând conţinutul lor, şi le-a redactat din nou într’un codice, pe care l-a numit Şulhan-Aruh («masa gătită»), publicat la Veneţia (1565).
Şulhan-Aruhul, putem zice dar că este cvintesenţa Talmudului, cuprinzând învăţăturile lui duşmănoase împotriva celor de altă credinţă, într’un adevărat codice de legi, civile, criminale şi religioase, obligatorii pentru toţi jidanii, ori unde sunt. Aşŕ şi este obşteşte recunoscut şi impus de Rabinii lor. Şi ne vom mărgeni să cităm numai două mărturisiri din ţară de la noi.
Astfel, într’o broşură a sa de pe la 1895, scrisă împotriva lui Nicu Ceaur Aslan, cunoscutul Rabin A. Taubes, dela Bârlad, a zis lămurit:
«Talmudul şi Şulhan-Aruhul dirig mişcările noastre sufleteşti şi noi evreii suntem datori a le urma».
Iar un altul nu mai puţin cunoscut, Rabinul Dr. Niemerower, într’o întâmpinare, publicată prin ziarul «Opinia», din Iaşi, dela Ianuarie 1908, se raporteaă şi el la: «Codicele religiei noastre Şulhan-Aruh».
Un codice presupune însă şi o autoritate, ca să supravecheze aplicarea strictă a legilor lui. Aceasta o reprezintă nu numai autoritatea morală a Rabinilor, ci şi autoritatea civilă, teocratică, a unei organizări în toată forma, existând pretutindeni, supt numele nevinovat de comunităţi, şi care este «Cahalul», dispunând, ca mijloc de coerciţiune, de Herem, afurisenia.
Va să zică: cele două morale codificate, aplicarea lor strictă – împotriva celor de altă credinţă – fiind supusă controlului sever al Statului în Stat jidovesc.
Alexandru C. Cuza, “Morala iudaică,” în Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1905, pag. 201-214

Aşezarea jidanilor în România
de A.C.Cuza

Aşezarea jidanilor în România, face parte din planul lor de a-şi dobândi un teritoriu propriu, pe care să se desvolte ca naţie autonomă, alcătuind un stat jidovesc! Aceasta pare, la prima vedere, că e o enormitate de necrezut. Şi totuşi ea este una din cele trei soluţii posibile la care mărturisesc ei singuri, că s’au gândit, şi se vede că au început a o şi pune în practică. Căci iată, în adevăr, ce ni spune unul din cărturarii lor cunoscut, într’o lucrare specială asupra jidanilor timpului nostru, Dr. Arthur Ruppin: Die Juden der Gegenwart. Ed. II. (Köln und Leipzig 1911, pag. 268).
«Până acuma s’au dat trei răspunsuri diferite la întrebarea în care ţară jidanii ar puteá să locuiască împreună în masse compacte şi să alcătuiască o societate jidovească întemeiată (eine gefestigte jüdische Gemeinschaft). Aceste sunt tot pe atâtea manifestări ale voinţei de a trăi, ale voinţei de a se păstra poporul jidovesc faţă de înrâuririle asimilatoare, şi fiecare din ele merită o cercetare serioasă.
Cel d’întâiu răspuns este ca jidanii să se concentreze şi să se organizeze pe baze naţionale în Europa orientală; al doilea răspuns, pe care îl dă Israel Zangwill, indică teritoriile încă neocupate sau puţin ocupate de Europeni ale Africei şi Americei; al treilea răspuns, răspunsul Zioniştilor, crede că o concentrare a jidanilor nu e posibilă, decât în Palestina.»
Concentrarea în Europa orientală – în regiunea noastă, în Galiţia, în Polonia, în România – este dar cea dintâiu soluţie a problemei lor de existenţă, la care s’au gândit jidanii, desigur, ademeniţi de faptul că aici densitatea lor e mai mare decât în orice alte ţări din lume! Şi cum că tendinţa lor de a dobândi pe aceste teritorii autonomia naţională nu este o chimeră, ci realitatea la care lucrează, ni-o spune acelaş autor mai departe, vorbind de silinţele jidanilor din Galiţia şi Bucovina, în această direcţie:
«O oarecare încetinire a procesului de asimilare poate, în adevăr, să urmeze prin organizarea naţională a jidanilor recunoscută de Stat – şi acesta este desigur motivul pentru care în Galiţia şi în Bucovina, chiar Zioniştii, a căror ţintă e doar Palestina, insistă pentru autonomia naţională.»
Prin urmare, două tendinţi sunt pe deplin lămurite prin aceste preţioase mărturisiri jidoveşti: mai întâiu, aşezarea în Europa orientală, şi apoi autonomia naţională, pentru care se şi luptă jidanii pe faţă în Galiţia şi în Bucovina, şi în ascuns, deocamdată, în România! Va să zică: iată de ce este vorba – cu jidanii noştrii – şi nu de asimilare!
Alexandru C. Cuza, “Aşezarea jidanilor în România,” în Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1905, pag. 246 –248

Ioan Slavici, “Propaganda semitică”

Ioan Slavici, “Propaganda semitică,” în Apărarea Naţioală, III (1902), nr. 112 (22 Decembrie), p. 1.
Propaganda semitică
E cestiune de conservare naţională să nu suferim, ca Evrei să ia parte la viaţa noastră culturală.
Sunt acum vre-o douĕ-zeci de anĭ numaĭ puţinĭ dintre noĭ recunoşteaŭ adevĕrul acesta; ceĭ cu desăvîrşire mulţĭ eraŭ de părerea, că intrearea în viaţa noastră culturală a Evreilor e pentru noĭ un mare succes, şi Evreiĭ “deştepţĭ,” care începuseră să lucreze alăturea cu noĭ, eraŭ îmbrăţişaţĭ cu toată căldura şi se bucurau de o particulară încuragĭare. Şi ar fi riscată afirmarea, că dînşiĭ nu eraŭ vrednicĭ de încuragĭarea aceasta, căcĭ munca lor încordată trebuia să fie luată drept dovadă suficientă, că voiaŭ cu tot dinadinsul să-ĭ fie folositorĭ ţĕriĭ, pe care o consideraŭ ca patrie a lor.
In curênd a ieşit însă la iveală, că Evreiĭ sunt lipsiţĭ de aptitudinile cerute pentru lucrarea comună şi ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul să facă binele, sunt osândiţĭ a face numaĭ rĕul. In loc de a se potrivĭ cu noĭ, eĭ eraŭ împinşĭ de firea lor a-şĭ da silinţa să ne facă de o potrivă cu dînşiĭ, şi uniĭ maĭ indirect şi maĭ cu precauţiune, iar alţiĭ c’o insolenţă revoltătoare aŭ luat în bătaie de joc preocupările noastre religionare, tradiţiunile noastre naţionale, obiceiurile moştenite de la părinţĭ noştri, tot ceea ce constitue temeliile vieţuiriĭ noastre împreună.
Prin o firească reacţiune s’a produs dar în noi îndemnul de a face tot ceea ce ne stă prin putinţă, ca să scoatem pe Evreĭ din viaţa noastră culturală, iar aceasta nu din urăm, ci ca mĕsură de apărare neţională. Noĭ, care atâta timp am stat sub înrîurirea bizantină, ne-am jertfit existenţa naţională, dacă n’am combate cu toată stăruinţa pe cea semitică.
Chiar dacă am reuşit însă să facem peste putinţă înrîurirea directă a Evreilor, stăm sub înrîurirea lor indirectă, care e covîrşitoare.
Noi am crescut şi trăim maĭ mult ca oameni de cât ca Românĭ şi ne orientăm în toate amănuntele vieţiĭ noastre după popoarele de la Apus, pe care Evreiĭ aŭ reuşit să le semitiseze, şi maĭ ales după Paris, care e un fel de Babilon jidovit.
N’avem de cât să ne examinăm în toată liniştea pe noĭ înşi-ne, ca să ne încredinţăm, că chiar printre noĭ sunt ceĭ maĭ zeloşĭ propagatorĭ aĭ spiritului semitic şi că jidoveştĭ sunt chiar şi multe din apucăturile, prin care combatem înrîurirea jidovească.
Nota caracteristică a spiritului semitic e lipsa de simţîmînt comun.
Ne fiind în stare să ia parte la bucuriile şi la durerile semenilor săĭ, Semitul priveşte toate lucrurile din punctul da vedere al folsului practic, pe care el însuşi poate să-l tragă din ele. Bine e pentru el ceea ce îĭ prieşte, iar rĕŭ ceea ce îl jigneşte în interesele luĭ positive. Ast-fel Evreiĭ nicĭ eĭ între eĭ nu se iubesc. Ţin uniĭ la alţiĭ şi se solidarisează, fiindcă aŭ aceleaşi interese, în mijlocul uneĭ lumĭ străine se aseamănă între dînşii, se înţeleg maĭ uşor şi de ajută în daraverile lor. Om şi om însă în gândul lor nu sunt tovarăşi de suferinţe, care se simt mîngâiaţi mîngâindu-se unul pe altul, ci soţĭ de exploatare, care împreună-şĭ fac mai uşor treburile, şi omul pe urma căruia nu poate să tragă nicĭ un folos, pentru Semit nu preţuieşte nimic cum nu preţueşte nimic darul firesc, prin care nu poate să câştige nimic.
E fără îndoială şi Evreul e în stare să facă bine şi să ajute pe alţiĭ, nu însă numai pentru-ca să aibă mulţumirea de a fi alinat suferinţe, la care nu ia parte, ci în vederea unuĭ folos positiv, tot-deauna cu ostentaţiune, fie spre a se insinua, fie spre a-şĭ crea o posiţiune în societate Acest fel de a vedea lucrurile e atât de comun în societatea noastră, în cât e greŭ să găseşti oamenĭ, care admit, că el e semitic.. Ceĭ maĭ mulţĭ sunt convinşĭ, că aşa e omul din fire şi că alt-fel nicĭ nu poate să fie. Până chiar şi în cărţile noastre de citire rostul vieţiĭ comune e presentat din acest punct de vedere utilitar.
Văzęnd, cum limsa de simţîmînt comun ne duce spre descompunere socială, uniĭ dintre conducătoriĭ vieţiĭ noastre publice, care se gândesc şi la viitor, stăruie cu multă hotărâre, ca simtîmęntul patriotic să fie cultivat în şcoală, prin serbărĭ naţionale, prin conferinţe publice, prin publicaţiunĭ periodice şi prin fel de fel de alte mijloace, care pot să aibă efectul dorit în societate, în care sîmţămęntul comun e bine desvoltat şi are numai să fie conservat. I mijlocul unei societăţĭ pornite spre destrămare însă toate acestea sunt banalităţĭ, cum banalitate e sfînta cuminecătură pentru cel ce şi-a perdut credinţa.
Cu vorbe frumoase, cu forme deşerte, cu declamaţiunĭ patetice nu se maĭ poate vindeca societatea noastră de boala, în care am aruncat-o prin propagarea uneĭ culturĭ stricate.
Nu e, înainte de toate adevărat, că patriotismul ne lipseşte.
Românul cel adevăra, săteanul, a dovedit cu prisos, că-şĭ iubeşte ţara şi neamul, şi o dovedeşte aceasta şi astă-zĭ prin îndelunga luĭ răbdare. Eară noĭ ceĭ-l’alţĭ ar trebui să fim smintiţĭ, ca să nu iubim ţara aceasta, în care putem să ne facem toate chefurile – ca nicăierĭ aĭurea în lumea aceasta.
Ceea ce ne lipseşte nouĕ e conştiinţa, că tot ceea ce e al totorora e şi al fie-căruia în deosebĭ şi că lovitura, pe care o primeşte unul, pe toţĭ îĭ atinge.
Deşi ţine mult la ţară şi la neamul luĭ, săteanul român a perdut cu desăvîrşire simţîmêntul, că pe sine însuşĭ se păgubeşte când strică ceea-ce e al comuneĭ, al judeţuluĭ şi amaĭ ales al statului şi că propriile sale interese le serveşte purtând grijă de avutul comun. Ear aceasta pentru-că noĭ ceĭ-l’alţĭ l’am deprins prin faptele noastre cu gândul, că avutul comun e al celuĭ ce are dibăcia cuvenită, ca să pună mâna pe el.
Aŭ fost, ce-ĭ drept, şi sunt azĭ între noĭ oamenĭ, care-şĭ află mângîierea vieţiĭ în îndrumarea spre bine a vieţiĭ noastre comune; fiind însă puţinĭ, eĭ aŭ fost orĭ sunt nevoiţĭ a-şĭ călca pe inimă şi a le face concesiunĭ celor mulţĭ, care nu caută în viaţa publică de cât mulţumirĭ individuale. E lucru firesc, că marea mulţime a poporului, cetăţenĭ indiferenţĭ politiceşte şi tinerimea lipsită de experienţă staŭ cuprinşĭ de uimire în faţa acesteĭ învălmăşelĭ, nu maĭ sunt în stare să deosebeassă pe ceĭ bunĭ dintre ceĭ răĭ şi rĕmân cuprinşi de simţîmêntul, că întreaga viaţă publică e o goană pentru participarea la beneficiile stăpâniriĭ şi că tot-deauna cel maĭ stăruitor orĭ cel maĭ slugarnic iese de asupra în învălmăşeala acestei goane.
Nu e adevărat lucrul acesta, căcĭ, dac’ar fi adevĕrat, nu am fi putut să realisăm progresele pe carĭ toţĭ le recunosc: acesta e însă simţîmêntul, pe care promiscuitatea vieţiiĭ noastre publice îl produce în inimile celor politiceşte indiferenţĭ; aşa trebue să creadă mulţimea, când vede lucrând împreună oamenĭ, care s’aŭ tratat uniĭ pe alţiĭ de mişeĭ, şi conştiinţa comunităţiĭ de interese morale e din zi în zi maĭ slabă când totul pare a atîrna de comunitatea intereselor materiale. Dac’am fost în stare să ne pătrundem de convingerea, că e o cestiune de conservare naţională să nu suferim, ca Evreiĭ să ia parte la viaţa noastră culturală, ne vom pătrunde maĭ curînd orĭ maĭ târziu şi de convingerea, că e cestiune de conservare naţională să ne reîntărim conştiinţa comunităţiĭ de interese morale şi că aceasta n’o putem face de cât combătînd cu toată energia spiritul semitic, ce care suntem cuprinşi.
Aceasta e adevĕratul rost al mişcăriĭ antisemite, pe care numaĭ Evreiĭ şi ceĭ deopotrivă cu dînşiĭ îşĭ daŭ silinţa s’o presente ca fiind pornită din ură de rasă şi din fanatism religios. Ne apărăm noĭ fiinţa, şi nu e între noĭ nimenĭ nicĭ prea jos, nicĭ prea sus, ca să se poată socoti dispensat de datoria de a lua parte la această luptă de apărare naţională.