Comparaţia rasei arice cu rasa semitică
de A. C. Cuza
Comparaţia rasei arice cu rasa semitică – îl duce la acelaş rezultat pe Ernest
Renan – dovedind inferioritatea acesteia din urmă – şi în altă lucrare a sa, în
care tocmai a cercetat contribuţiile lor de cultură. Vom adăuga, aşa dar, la
cele spuse şi următoarele importante aprecieri ale marelui învăţat francez, din
prima perioadă a activităţii sale ştiinţifice (De la part des peuple sémitiques
dans l’histoire de la civilisation. Paris. Ed. IV. 1862):
Popoarele indo-europene şi popoarele semitice sunt şi în zilele noastre încă cu
totul distincte… Jidanii aproape pretutindeni formează o societate deosebită…
Musulmanul (spiritul semitic în zilele noastre e reprezentat mai ales de islam)
şi Europeanul stau faţă în faţă ca două fiinţi de o specie diferită, neavând
nimic comun în modul de a gândi şi de a simţi…
Aceste fiind odată stabilite, daca cercetăm ce au dat popoarele semitice acestui
mare întreg organic şi viu care se numeşte civilizaţie, găsim mai întâiu că în
politică nu li datorim nimic. Viaţa politică este poate ceeace popoarele
indo-europene au mai indigen şi mai propriu al lor. Aceste popoare sunt
singurele, care au cunoscut libertatea, care au înţeles, în acelaşi timp statul
şi libertatea individului…
In artă şi în poezie, ce li datorim? Nimic în artă Aceste popoare sunt foarte
puţin artistice; arta noastră ni vine toată din Grecia. In poezie, fără a fi
tributari lor, avem cu toate aceste mai multe legături cu dânşii. Psalmii au
ajuns să fie, în unele privinţi, unul din isvoarele noastre poetice… Milton,
Lamartine, Lamennais nu ar exista sau nu ar exista în întregime, fără psalmi.
Dar şi aici, cu toate acestea, tot ce este nuanţă, tot ce este delicat , tot ce
este profund, e opera noastră…
In ştiinţă şi filosofie suntem exclusivi Greci. Cercetarea cauzelor, a şti
pentru a şti, este un lucru pe care l’am învăţat numai de la dânsa. Babilonia a
avut o ştiinţă, dar ea n’a avut principiul ştiinţific prin excelenţă, fixitatea
absolută a legilor naturei. Egiptul a cunoscut geometria, dar el nu a creat
Elementele lui Euclid.
Cât despre vechiul spirit semitic, prin natura lui însăşi el este anti-filisofic
şi anti-ştiinţific. In Iov, cercetarea cauzelor e prezentată aproape ca o
impietate. In Eclesiast, ştiinţa e declarată ca o vanitate. Autorul, desgustat
prea timpuriu, se laudă de a fi studiat tot ce se află supt soare şi de a nu fi
găsit decât urâtul (l’ennui). Aristotel, aproape contemporanul lui, şi care cu
mai multă dreptate ar fi putut să spună, că a străbătut universul, nu vorbeşte
măcar o singură dată de urâtul său. Inţelepciunea naţiilor semitice, nu a ieşit
niciodată din parabolă şi din proverbe. Se vorbeşte adeseori de o ştiinţă şi de
o folosofie arabe… Această ştiinţă şi această filosofie arabe nu erau decât o
meschină traducere a ştiinţei şi filosofiei grece… Uitându-te, de altfel, de
aproape această ştiinţă arabă nu avea nimic arab întrînsa. Fondul ei este
exclusiv grec; printre acei cari au creat-o, nu este nici un adevărat semit;
erau Spanioli şi Perşi scriind în limba arabă.
Rolul filosofic al jidanilor în veacul de mijloc este asemenea un rol de simpli
interpreţi. Filosofia jidănească din timpul acela, este filosofia arabă fără
modificaţie. O pagină de a lui Roger Bacon conţine mai mult spirit adevărat
ştiinţific decât toată această ştiinţă împrumutată (de seconde main) …
Dacă cercetăm chestia din punctul de vedere al ideilor morale şi sociale, găsim
că uneori morala semitică este foarte înaltă şi pură… De altă parte, caracterul
semitic este în genere dur, strâmt egoist. Se găsesc, în rasa aceasta, pasiuni
înalte, devotamente complecte, caractere admirabile. Rareori găsim acea fineţă a
sentimentului moral, care seamănă a fi mai cu deosebire apanagiul raselor
germanice şi celtice»
După ce vorbeşte mai pe scurt de partea pe care au luat-o Semiţii la propăşirea
industriei, a invenţiilor, a civilizaţiei materiale, Ernest Renan se ocupă apoi,
mai pe larg, de religie, făcând următoarele observaţii:
«Nu datorim Semiţilor nici vieaţa noastră politică, nici arta noastră, nici
poezia noastră, nici filosofia noastră, nici ştiinţa noastră. Ce li datorăm aşa
dar? Li datorim religia».
Când face această afirmaţie – şi ca să o poată face – Ernest Renan se gânseşte
însă la religia lui Iisus! Dar astăzi – căci aceste erau spuse la 1862 – după
cincizeci de ani de cercetări, noi ştim că atât Iisus, cât şi religia lui, nu au
nimic a face cu iudaismul semit. De altfel, vom vedea că Ernest Renan recunoaşte
acest adevăr, încă de pa atunci, implicit. (vezi anexa XV).
Şi iată cum îşi închee acest studiu al său, cu privire la partea popoarelor
semitice în istoria civilizaţiei, indicând viitorul culturei umane şi datoria
popoarelor arice, din convingerea ce şi-a format, a superiorităţei lor absolute,
prin următoarele cuvinte, profetice, de actualitate acum (loc. cit. pag. 26):
«Cât despre viitor, domilor, eu văd din ce în ce mai mult triumful geniului
indo-european. De pe la secolul al şesesprezecelea, un fapt imens, până atunci
nedecis, se manifestează cu o izbitoare energie: e victoria definitivă a
Europei….
Geniul european se desvoltă cu o măreţie incomparabilă; islamismul din contra se
descompune, cu încetul: în zilele noastre el se prăbuşeşte cu zgomot. In ora
aceasta, condiţia esenţială pentru ca civilizaţia europeană să se răspândească
este distrugerea operei semitice prin excelenţă, distrugerea puterei teocratice
a islamsmului, prin urmare, distrugerea islamismului.
In toate domeniile, progresul pentru popoarele indo-europene va constŕ în a se
depărtŕ tot mai mult de spiritul semitic. Religia noastră va deveně din ce în ce
mai puţin jidovească… Ea va deveni religiainimei, poezia intimă a fiecăruia. In
morală, noi vom urmări gingăşii necunoscute naturelor aspre ale Vechei Alianţe;
noi vom deveně din ce în ce mai creştini. In politică, vom concilia două lucruri
pe care popoarele semitice le-au ignorat în totdeauna: libertatea şi organizaţia
puternică a statului. Poeziei îi vom cere o formă pentru acel instinct al
infinitului, care face farmecul nostru şi chinul nostru, nobleţa noastră în tot
cazul. Filosofiei, în locul absolutului scolastic, îi vom cere vederi asupra
sistemului general al universului. In tot cazul, vom urmărě nuanţa, fineţa în
locul dogmatismului, relativul în locul absolutului. Iată după părerea mea,
viitorul dacă viitorul aparţine progresului».
Intr’un cuvânt, progresul însemnează dar pentru noi: îndepărtarea noastră de
spiritul semitic, şi afirmarea, tot mai energică, a însuşirilor specifice ale
rasei arice. Iată concluzia – sprijinită pe fapte, care nu se pot desminţi, nici
de dânsul – a lui Ernest Renan, un eminent cunoscător al literaturei lor şi a
spiritului semitic. Şi care nu a fost «anti-semit». Ci din contra.
Pentru noi românii, în deosebi – a căror cultură naţională e ameninţată să fie
înnăbuşită şi falşificată de semiţii-jidani – concluzia eceasta, la care ajunge
Ernest Renan, are valoare de dogmă.
Dezvelirea operei distrugatoare a Jidanilor in Romania - de Ion Agârbiceanu
Cand am cetit în
n-l 82 al «Neamului Romănesc», cum primeşte «Voinţa Naţională» articolele asupra
Evreilor ale d-lui A. C. Cuza, am simţit durere, ruşine şi descurajare. Durere,
pentru că se constată, în plină lumină, că nici «Voinţa Naţională» nu-i
naţională. Ruşine, pentru că în ţara românească a ajuns aşa de mare puterea
banului jidovesc, încît un ziar care-i răzimat pe un partid ce cîrmuiaşte,
trebuie să netezească perciunii şi să pălmuiască poporul românesc. Descurajare,
pentru că, după dovezile neînfrînte ce d. Cuza le tipăreşte, se mai găsesc ziare
care să-i apere pe Jidani şi mai sînt cetitori cari să cetească aceste ziare.
Ar trebui să se ştie că-i un mare noroc dezvălirea operii de distrugere, pe
toate căile, a Israelului din Romănia. Ar trebui să priceapă oricine că-i cel
d’intâiŭ semn de reculegere, cel d’intâiu semnal de luptă, pentru ieşirea la
lumină a neamului romănesc din ţară. Căci cine-şi dă seamă astăzi de puterea
ziaristicei, va recunoaşte că, cu o presă jidovită, niciodată nu vei putea face
vre-un bine, în ţara ta, poporuluĭ tău. Orice reforme se vor face, oricîte
aşeăminte de cultură vom avea, dacă hrana sufletească de toate zilele – cetitul
foilor – e otrăvită, interesele adevărate ale poporuluĭ vor fi tălmăcite şi
intortochiate după Talmud, şi simpatia faţă de poporul ales va fi mereu nutrită,
- lumină nu se va face.
Şi răului trebuie să-i stai în cale din bună vreme. Cu cît interesele jidoveşti
vor rămînea mai multă vreme nedescoperite şi necunoscute de publicul cetitor, -
şi, odată, va fi mare acest public - , cu cît vor putea lucra mai mult în
ascuns, cu atîta se vor întări mai tare, cu atîta se va întinde domnia
Israeluluĭ.
Bine ar fi fost să fie descoperite aceste rele mari de mai de mult. Ar fi fost o
binecuvîntare dacă, de zeci de ani, ar fi pătruns în conştiinţa poporului întreg
primejdiile ce-ĭ vin de la neamul cel ales. Dar nicĭ acum încă nu-ĭ târziŭ.
La noi, în Ungaria, pentru publicistica maghiară, e chair tărziŭ. Aicĭ, Unguriĭ
nicĭodată poate nu vor maĭ fi stăpînĭ pe presa lor. Aicĭ, banul jidovesc a rodit
îmbelşugat şi puiază înspăimîntător. Aicĭ, presa jidovită şi-a ajuns apogeul,
spre a-şĭ juca mendrele: a-şĭ apăra interesele sale supt masca celuĭ maĭ curat
naţionalism maghiar, a susţine vrajba continuă între naţionalităţi, a chema supt
steagul socialismului internaţional, tot pentru a-şĭ umplea maĭ tare punga şi a
se îngrăşa maĭ tare. Astăzĭ, la Ungurĭ, nicĭ nu maĭ îndrăzneşte nimenĭ a se
ridica în contra acestuĭ comerţ jidovesc de sentimente prefăcute. Şi, cînd unul
saŭ altul şi-a luat inima ‘n dinţĭ şi a încercat, a căzut dintr’una, la
tărăboiul foilor semite, de nu s’a maĭ sculat, nicĭ nu i-a maĭ auzit nimenĭ de
veste. Dar, aicĭ, caĭ maĭ mulţĭ nicĭ nu maĭ văd primejdia, căcĭ doar, în fruntea
luptei lor naţionale de azi, presa jidovită aleargă şi găseşte cărări nouă.
Şi mulţi dintre romînii de-aici, cari recunosc soarta tristă a publicisticii
maghiare, au salutat, cu adevărată bucurie, ca solie sfîntă, păşirea d-lui Cuza
şi a tuturor celor cari vor să scape poporul romîn din Regat de această
primejdie. În zadar va declara «Cronica israelită» că acesta e operă de
«canibali», în zadar ni se va spune, ca «Voinţii», că, dacă nu aruncăm cu pietre
în astfel de oameni, cari descopăr ticăloşiile poporului ales, am da dovadă că
sentimentele omeneşti ni-ar fi cu totul «tocite». În zadar! Sufletul neamului
romănesc de pretutindeni simte unde-i adevărul, cunoaşte unde-i duşmanul şi
unde-i prietenul.
Şi chiar de-aceia ne doare că un ziar ca «Voinţa» află, pentru placul Jidanilor,
cuvinte de mustrare pentru o muncă atît de naţională, ca aceia ce se face în
«Neamul Românesc», de pildă.
În sufletele noastre, ale celor de departe, să fie siguri Jidanii, vîrîţi prin
redacţiile foilor din Romănia, că nu vor pătrunde cu simpatii, ci la astfel de
apucăturĭ sufletele noastre se umplu de scîrbă. Şi, durere, dezgustul acesta
trebuie să se reverse şi asupra susţinătorilor acelor ziare, cari lasă
«ridactării» lor să atace cele maĭ curate sentimente ale poporuluĭ romănesc.
Noi, cei depărtaţi, ştim ce vor, pentru că vedem de mult acelaşi joc în
publicistica maghiară. Am dori însă din tot sufletul ca acei de-acasă să vadă
această primejdie, să se cureţe odată ziarele din ţară de susţinători şi
redactori semiţi saŭ vinduţi lor.
Şi tare credem că va sosi vremea cînd se va împlini această dorinţă. Să nu
socoată cineva că prin aceasta ar pierde ziaristica din ţară. Căci e lucru vădit
în toate ţerile, că presa evreiască prin nimic nu contribuie la cultura morală
ori intelectuală a poporului. Ale lor sînt minciunile, telegramele false,
ştirile sensaţionale, batjocura credinţii, a bunelor moravuri, aruncarea cu
noroiu în ce avem mai scump.
Şi toate aceste apucături, toată această tactică perversă talmudică, n’o urmează
ei oricînd şi oriunde, ci numai acolo de unde văd c’ar putea trege venit. Iată,
de pildă, ziaristica românească din Ardeal şi Ţara-Ungurească: în toate
redacţiile n’avem un singur Jidan, n’avem un singur acţionar sau susţinător
jidan de foaie romănească. Şi pentru ce oare? Vădit lucru: pentru că prin
ziaristica românească de la noi nu pot cîştiga nimic, nu-şi pot servi nici
interesele lor specific iudaice, ci, din potrivă, ei ajung în conflict cu
Statul. Pentru că, mă rog, dacă un Jidan împămîntenit din strămoşĭ (!) a devenit
Romîn, pentru ce nu vine la noi, avînd ideal naţional romănesc, să lupte în rînd
cu noi, sau, cel puţin, o foaie să scoată cu banii lor mulţĭ? Să spună «Cronica
israelită», «Opinia» ori «Adevărul»!
Dar, îndată ce li s’a părut că pot face gheşeft, îndată ce-au mirosit puţin a
socialism internaţional, ni-au fost pe cap Jidanii. Au scos şi vre-o două
fiţuici de foi, deşi n’au trăit, cei ce le-au scos, de sigur, au pus ceva cîştig
în buzunar.
Noi dorim un lucru: ca Dumnezeu să ajute celor ce şi-au pus această frumoasă
ţintă de a descoperi tot mai mult aparatul încîlcit talmudic; să li ajute să
poată continua ce au început.
Şi cred că-i o dorinţă generală ca articolele d-lui Cuza să iasă în broşuri, în
biblioteca «Neamului Romănesc», ca să poată pătrunde în straturile cele mai
largi. Cel puţin, deocamdată, un resultat ar trebui să aibă această muncă:
cetitorii, dezgustîndu-se de presa iudaică, s’o părăsească, şi, în schimb, să
sprijinească pe cea romănească. Atunci s’ar putea crea un organ, care să
mulţămească gusturile tuturor, şi ale acelora cari cetesc întăiu noutăţile; şi,
pănă acum, cred că aceştia sînt numărul cel mai mare.
Şi, a doua, că s’ar forma o basă puternică, pe care ai putea să te razimi, cînd
at trebui să zgudui şi mai tare căsulia, fermecată azi de puterea aurului ş a
argintului, în care căsulie, clocind, stau ascunse, sau îşi scot chiar capul sau
ghiarele, interesele iudaice.
STIINTA ANTISEMITISMULUI
Încă o împerechere de vorbe, oribilă: stiinta antisemitismului. Cum poate fi
antisemitismul, stiintă? Se vor întreba indignati savantii cu „rocele”, savantii
cu „focele”, savantii cu „ixele”, savantii cu „sufixele”, savantii cu fixele lor
pretinse „idei” de cultură?
Antisemitismul? Pentru savantii acestia e doar numai o sălbăticie:
manifestatie oarbă de instincte brutale, rămăsite ale unor timpuri preistorice.
O rusine în mijlocul civilizatiei noastre, pe care o condamnă deopotrivă stiinta
si constiinta luminată a omului liber de prejudecăti si patimi.
Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii - si pe
care o întretin jidănitii - în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau
exploatând naivitatea celor prosti, cu pretentii: de a fi si ei „la înăltimea
civilizatiei moderne”. Si cine nu voieste să fie?
De pildă, e un caz interesant al unui jidănit, de origine el însusi jumătate
jidan, vorbind cu câtiva ani mai înainte, cu aere de strasnic savant despre
antisemitismul nostru, care era si pe vremea aceea ceea ce este acum,
neschimbat.
Si iată ce ne spune acest autor, nomen-odiosum - trădător atunci al gândirii
nationale, precum a fost mai pe urmă, trădător al actiunii nationale, în timpul
războiului - în revista „Viata Românească”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907
(pag. 186, 204-207).
Vreau să vorbesc despre chestiunea evreiască… cu desăvârsire denaturată de
iudofagia vulgară si feroce a antisemitilor nostri, care astfel… ne compromit în
fata lumii civilizate…
Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda
de ură, cu pătimasa atâtare la excese, cu răscolirea în masele populare a
instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauză dreaptă, - care nu este
numai cauza antisemitismului…
A da, însă acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de
prigonire religioasă, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza
adversarilor, bucurosi să exploateze divagările câtorva maniaci… scandalagii
antisemiti, provoacă punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur…
Nici un popor, cu atât mai putin al nostru, nu se poate îngrădi până la
infinit, fără pedeapsă, împotriva ideilor moderne si nici împotriva actiunii
politice din afară…(Puncte. Punctele de la urmă sunt ale autorului). Asadar nu
suspensive, ci amenintătoare, părând a cuprinde o strasnică prevedere politică,
n.r.)
A pune, deci, chestiunea noastră pe terenul antisemitismului, pe al urii de
rasă, înseamnă a ne duc e la o înfrângere rusinoasă si fatală pentru noi…
Porniri asiatice… demagogie violentă, agitatiune nesănătoasă… încercare de a
specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urmă sunt iar ale
autorului, cuprinzând aceeasi amenintare: pentru asemenea oribile crime, ale
antisemitismului nostru, n.r.)
Am reprodus această conceptie tipică a tuturor jidănitilor. Şi se vede la ce
se reduce: clisee (lumea civilizată, ideile moderne), dar mai cu deosebire
injurii (iudofagia vulgară si feroce, arme ruginite, instincte bestiale,
divagările câtorva maniaci, scandalagii antisemiti, porniri asiatice, patimi
întunecate).
Asemenea „aprecieri”, le găsim nu numai la jidănitii vulgari, ci uneori chiar
la unii reprezentanti de altfel distinsi ai culturii, în alte domenii. Astfel,
de pildă, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost
ministrual instructiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza
antisemitismului meu, în plină adunare a deputatilor, apostrofa - putem zice
celebră, venind de la un bărbat ca acesta - numindu-mă: omul cavernelor.
Cât pentru jidani - explicatia pe care o dau ei antisemitismului este încă si
mai caracteristică. Pe lângă obisnuitul cliseu, cu sălbăticie si ură - fireste,
fără motiv, căci nu le convine să discute motivele - antisemitismul este după
dânsii: o nebunie, o degenerare intelectuală, o boală a spiritului. În modul
acesta consideră unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinsi ai
jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustrăorigine, ca strănepot al vestitului
comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc - cel cu „tob sebegoim
harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoară-l.
Med. Dr. K. Lippe, pripăsit la noi din Galitia si stabilit la Iasi - unde a
fost închis, omorând prin avort o crestină - a publicat chiar o scriere specială
cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der
Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887).
Si ca o dovadă că argumentele de care se servesc jidanii paraziti, împotriva
antisemitismului, sunt de o extremă sărăcie - ca si ale jidănitilor si pururea
aceleasi - iată ce spune, chiar acum în urmă, Curierul Israelit, oficialul organ
el Uniunii Evreilor pământeni, în articolul de fond al numărului său de Vineri,
15 Septembrie 1922,sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APĂRAREA
NAtIONALĂ, numindu-ne o bandă de misei:
„Este la antisemiti o stare de degenerare intelectuală ajunsă la
perversitatea simturilor, un fel de sadism mental, de care cei loviti sunt
împinsi la minciună si calomnie”.
Cum vedeti, este o explicatie foarte simplă dar si extrem de naivă: tot ce se
spune contra jidanilor este minciună si calomnie, datorită unor degenerări
intelectuale specifice.
Definitia antisemitismului - de către jidăniti si jidani - se rezumă, dar, în
aceste două cuvinte: sălbăticie si nebunie: se întelege: ale antisemitilor. Cât
pentru jidani - ca fenomen social - ei nici nu intră în explicatia aceasta. Ca
si cum nu ar fi.
„Sălbăticia” si „nebunia” au făcut ca toate popoarele, în toate timpurile,
egiptenii, persii, grecii, romanii, arabii precum si natiile moderne până în
ultimul timp, să considere pe jidani ca un pericol national si să ia măsuri
împotriva lor.
„Sălbăticia” si „nebunia” au întunecat întelegerea celor mai străluciti
reprezentanti ai culturii tuturor natiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed,
Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I,
Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig
Feuerbach, Richard Wagner, Bisma rck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen
Duhring, si altii nenumărati, în toate domeniile, ca să se pronunte contra
jidanilor.
„Sălbăticia” si „nebunia”, în sfârsit, explică antisemitismul celor mai alesi
reprezentanti ai culturii noastre, ca Simeon Bărnut, B. P. Hasdeu, Vasile
Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.
Sălbatici si nebuni: toti acestia. Civilizati si cuminti: jidănitii. Iar
jidanii: inexistenti.
Asemenea aberatii se sfarmă de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona
spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai si pentru că
asemenea „teorie” - vrednică de capul jidanilor si de imbecilitatea si
venalitatea jidănitilor - nu este capabilă să înteleagă antisemitismul, ca
fenomen social, noi îi vom spune „teoria antisemită”.
După această teorie, a noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie să
deosebim trei momente: instinctul, constiinta, stiinta.
Instinctul a făcut ca întotdeauna multimea, care se preocupă în primul rând
de interesele sale materiale imediate, să se împotrivească parazitismului
jidanilor, prin miscări populare, adeseori sângeroase, si generale, precum a
fost între altele multe, pretutindeni, teribila miscare a cazacilor, din
Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy si în care au pierit peste 250.000 de
jidani în 1649.
Constiinta pericolului jidovesc se trezeste treptat, mai întâi în clasele
culte, si apoi se întinde la tot mai multi, care se unesc cu multimea,
sprijinind revendicările ei, ele însele devenind constiente.
Stiinta începe cu cercetări partiale, până când ajunge - abia în zilele
noastre - la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social,
despărtit de mediul în care caută să se confunde si constatând că el este o
problemă umană, si cea mai mare, a cărei solutie trebuie găsită.
Cercetările partiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice că
formează antisemitismul stiintei. Aceasta este baza, care nu se confundă însă,
cu stiinta antisemitismului. Ceea ce le deosebeste este obiectul lor diferit. Si
iată definitia - prin determinarea obiectului - a acestei stiinte, care se vede
că este o adevărată stiintă cu domeniul ei propriu: „Stiinta antisemitismului
are ca obiect iudaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar,
sinteza tuturor stiintelor care pot contribui l a solutia ei”.
Care sunt aceste stiinte, care prin cercetările lor partiale contribuie la
cunoasterea iudaismului, am văzut. Si iată în ce fel stiinta antisemitismului se
foloseste de rezultatele lor, pentru a îndruma solutia ei.
Istoria: constată că de la început jidanii sunt un popor rătăcitor printre
celelalte popoare, nomad, fără patrie. Stiinta antisemitismului stabileste că
acest nomadism este contrar existentei popoarelor sedentare agricole si nu poate
fi tolerat.
Antropologia: constată că jidanii sunt un amestec de rase diferite între
dânsele, neînrudite, ca semitii, arianii. negrii, mongolii. Ştiinta
antisemitismului explică sterilitatea natiei jidănesti în domeniul culturii, ca
un efect al acestei corciri si arată că această corcitură nu poate ser vi cu
nimic cultura celorlalte natii, pe care numai o falsifică, denaturând
caracterele ei.
Teologia: constată că religia jidănească este o religie particularistă,
bazată pe legământul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii,
considerati ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despărtit de celelalte
popoare.
Stiinta antisemitismului deduce cu rigurozitate că o asemenea conceptie
exclude posibilitatea oricărei conlucrări pasnice si a oricărei asimilări cu
jidanii.
Politica: constată că pretutindeni, în mijlocul celorlalte natii, jidanii au
organizatia lor socială deosebită, constituind stat în stat. Stiinta
antisemitismului conchide că jidanii sunt un element anarhic, periculos
existentei tuturor statelor.
Economia politică: constată că jidanii au trăit în toate timpurile, chiar în
Palestina, ca popor suprapus celorlalte natii, exploatând munca lor, fără ca ei
să fie direct producători. Stiinta antisemitismului zice că orice natie are
dreptul să-si apere munca sa productivă de exploatarea jidani lor, care nu pot
fi tolerati a trăi ca paraziti, compromitând existenta popoarelor.
Filosofia: constată că conceptia iudaismului despre viată este un anacronism
contrar propăsirii umane. Stiinta antisemitismului impune , ca o datorie către
civilizatie, ca această monstruozitate culturală să fie înlăturată prin
silintele unite ale tuturor natiilor.
Pe constatările obiective ale diferitelor stiinte speciale - deosebite de
dânsa, stiinta antisemitismului - îsi bazează concluziile ei, care toate duc, cu
necesitate, la aceeasi solutie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte
popoare, punând capăt existentei lor nefiresti, parazitare, datorate unor
conceptii anacronice, contrară civilizatiei si linistii tuturor natiilor si pe
care ele nu o mai pot tolera.
Acea stă teorie antisemită diferă, cum se vede, de teoria jidănească si a
jidănitilor, care reduce explicatia antisemitismului la cele două manifestatii
sufletesti, individuale, si care de îndată ce se manifestă în masă, sunt ele
însăsi o problemă socială: sălb ăticie si ură. Si o explică numai pe aceasta.
Instinctul antisemitismului: poate fi însotit uneori de sălbăticie si ură.
Pentru că instinctul e orb - cum se zice - desi e asa de sigur în apărarea
vietii.
Constiinta antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile
lui, oricât ar fi de „sălbatice”. Căci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai
întâi să existi.
Stiinta antisemitismului: vine, în sfârsit, si explică fenomenul, luminând
tot mai multe constiinta multimii si dând satisfactie deplină instinctului ei,
cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în
parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula solutiei stiintifice, a
problemei iudaismului - pe care nu ne mai rămâne decât s-o punem în functie,
pentru a o realiza.
Antisemitismul modern întruneste dar toate energiile: energia instinctului,
energia constiintei, energia stiintei, a adevărului deplin dovedit, formând o
formidabilă putere socială, capabilă desigur să rezolve cea mai mare problemă a
civilizatiei timpului nostru care este problema jidănească. Si cu ce se apără
jidanii si jidănitii împotriva acestei puteri uriase, căutând să prelungească
existenta condamnată a parazitismului lor? Am văzut: clisee, injurii si mofturi.
Iudeofagia vulgară si feroce a antisemitilor nostri… ne compromit în fata
lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale…
Răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice…
Nebunie… Sadism mental…
Acestea sunt toate argumentele - căci altele nu au - pe care le opun
antisemitismului nostru, crezând a-l înlătura cu prostii.
Pe când în sânul tuturor natiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei
nomade, clocotesc energiile răzbunătoare…
A.C. Cuza, Apărarea Natională, nr.16, 15 Nov. 1922, an I
Morala
iudaică
Morala iudaică în mod
fatal, cuprinde două morale din cauza aceleiaşi dogme fundamentale a religiei
jidanilor, considerându-se pe sine ca «popor ales» - iar pe toţi ceilalţi oameni
ca «goimi», necredincioşi, fiinţi inferioare, fără drepturi şi de o potrivă cu
animalele.
Rezultă de aici, că aproapele, pentru jidan, e numai jidanul, cătră care numai
el are îndatoriri morale, pe când faţă de cei de altă credinţă – nici una.
Această concepţie o găsim lămurit formulată în Biblie, în cele cinci cărţi ale
lui Moise, care nu sunt decât răsfrângerea ei. Şi ne vom mărgini a cita numai
câteva texte:
«Esod. 12. 35. Şi fii lui Izrael făcură după cuvântul lui Moise, şi împrumutară
dela Egipteni vase de argint şi vase de aur şi veştminte, Şi Iahve făcu ca
poporul său să afle har la Egipteni şi ei li împrumutară lor; şi aşa ei
despoiară pre Egipteni».
Va să zică: Dumnezeul lor, Iahve, prin Moise li porunceşte să prade pe Egiptenii
de altă credinţă – faţă de care dar nu aveau nici o îndatorire morală. Acesta
este modelul, după care jidanii urmează până în zilele noastre, şi care este
întărit prin numeroase texte, încă şi mai precise. Cităm:
«Deuteromon 11. 21. Să nu mâncaţi din nici o mortăciune; străinului, care este
în lăuntrul porţilor tale, poţi să-i dai, să mănânce; sau să-i vinzi străinului,
că tu eşti popor sfânt (am codeş) lui Iahve, Dumnezeul tău».
Va să zică: jidanii, ca popor sfânt, nu trebuie să mănânce «mortăciune», dar
celui de altă credinţă, «străinului», pot să-i dea să mănânce, se înţelege, în
virtutea aceloraşi două morale.
«Deuteronom 23 17. Să nu fie prostituată dintre fetele lui Izrael, nici să fie
sodomit dintre fii lui Izrael.»
Va să zică: între dânşii, jidanii trebue să se respecteze, iar fii şi fetele
celorlalte popoare ei pot să le prostitue
«Deuteronom 23. 19. Să nu iei camătă dela fratele tău… Dela cel străin poţi să
iei camătă; dară dela fratele tău să nu iei camătă; pentru ca Iahve, Dumnezeul
tău, să te binecuvânteze întru toate, pe care vei pune mâna».
Prin urmare: camăta, este oprită numai între jidani, pe când cămătărirea celor
străini, de altă credinţă, e nu numai permisă, ci anume recomandată jidanilor de
către Dumnezeul lor pentru ca el să-i binecuvânteze întru toate, pe câte vor
pune mâna!
Şi iată însfârşit încă un text în care dubla morală iudaică, e tot atât de
lămurit exprimată, dar încă şi mai precis:
«Levitic 25. 39. Şi de cumva fratele tău va scăpăta lângă tine, el se va vinde
ţie, să nu-l pui pre dânsul să-ţi facă muncă de sclav.. . Şi servul tău, şi
serva ta, pre care voeşti a-i avea, să fie din naţiunile cele dimprejurul
vostru; din aceste să vă cumpăraţi servi şi serve… Şi să-i lăsaţi pre ei de
moştenire fiilor voştri după voi, ca ei să-i moştenească drept stăpânire; şi
să-i aveţi pe ei de sclavi în perpetuu; iar cât pentru fraţii voştri, fii lui
Izrael, nimenea să nu stăpânească peste fratele său cu asprime».
Aici va să zică: li se porunceşte anume jidanilor să robească pe cei de altă
credinţă şi să-i aibă de sclavi în perpetuu – pe când li se interzice numai de a
robi pe jidani, fraţii lor.
Acest principiu de vrăjmăşire a celor de altă credinţă, şi de îndatoriri morale
numai între jidani, formulat astfel în Biblie, a fost dus până la ultimele lui
consecinţi, în Talmud, şi precizat mai apoi mai târziu în prescripţii
obligatorii, pentru uzul obştesc, al comunităţii iudaice, prin codul de legi
«Şulhan-Aruh», care însemnează «masa gătită», se înţelege, cu toate bunătăţile –
pentru jidani pe seama «goimilor» - dacă vor ascultŕ de legile lui.
Talmudul cu învăţăturile lui antiumane a fost cercetat şi denunţat în tendinţele
sale, de învăţaţi specialişti, teologi, şi orientalişti, între alţii, de fostul
profesor de limbi orientale, dela universitatea din Heidelberg, Ioh. Ands.
Eisenmenger (Entdecktes Iudenthum. 2 vol. Königsberg 1700); de Cholewa
Pawlikowski (der Talmud. Regensburg 1866. Ed. II 1881); de Prof. Dr. Aug.
Rohling (der Talmud-Iude), şi de alţi mulţi, înainte şi după aceştia. Aici,
pentru a caracterizŕ, în puţine cuvinte, spiritul acestei «cărţi sfinte», a
jidanilor, e destul să reproducem următoarea apreciere a unui alt specialist
cunoscut, profesor la Academia imperială orientală, din Viena, Dr. Adolf
Wahrmund citat de noi şi în text, care zice (Babylonierthum, Iudenthum und
Christenthum Leipzig 1882, pag. 215):
«Spiritul de ură generală împotriva umanităţii, (des allgemeinen
Menschenhasses), care vorbeşte dintr’însul face ca Talmudul să fie o carte
unică, în literatura tuturor popoarelor. După Talmud jidanul singur este om,
ceilalţi (goim) însă nu sunt oameni, pentru că se trag din duhurile cele
necurate; ei au aceiaşi natură ca şi dobitoacele, şi trebue consideraţi
deopotrivă cu câinii şi măgarii; jidanul însă este din substanţă divină… De
aceea, dacă nu ar fi jidani pe lume, zice Talmudul, nu ar fi nici ploae, nici
lumina soarelui şi lumea ne ar putea să existe. Dumnezeu a dat jidanilor putere
asupra averilor şi vieţii tuturor popoarelor. Aproapele e numai jidanul pentru
jidan. Un goi, care loveşte pe un jidan, merită moartea. Este oprit de a
împrumuta goimilor fără a-i cămătări, căci viaţa lor e în mâinile jidanilor, şi
cu atât mai mult banii lor. Este drept de a ucide pe cel necredincios cu mâinile
sale…
Cele ce urmează, aparţin vestitului Maimonides (1136-1204), pe care jidanii îl
numesc Vulturul Sinagogei şi care a scris un comentar pentru Mişna şi un
compendiu pentru Talmud. (El zice): Creştinii cari rătăcesc pe urmele lui
Hristos… sunt cu toţii idolatri şi după propria declaraţie a Talmudului, trebue
să procedezi faţă de dânşii, ca faţă de idolatri. Este oprit a0ţi fi milă de cel
necredincios; de aceea, dacă îl vezi murind, sau înecându-se într’un râu, sau că
este aproape de moarte, nu trebue să-l scapi. Porunca să nu ucizi, zice
Maimonides, îmsemnează că nu trebue să ucizi pe om din Izrael. Rabbi Salomo
Iarchi spune: Pe cel mai bun dintre creştini trebue să-l sugrumi.
Acest spirit neuman (unmenschliche Geist) preponderează în Talmud şi, întrucât e
cu putinţă, el se şi aplică de către practica talmudică până în zilele noastre
Câteva păreri contrare ale unor Rabini cevŕ mai umani aşŕ dar nu au nici o
valoare (können also nicht ins Gewicht fallen)»..
Această caracterizare a Talmudului, e făcută nu din izvoare de a doua mână, ci
după textul original, şi nu de vreun ignorant oarecare, «antisemit», ci de un
profesor universitar, specialist în limbi orientale, pe râspunderea sa, nu numai
morală, ştiinţifică, ci şi a situţiei oficiale pe care a ocupat-o, ca funcţionar
al Statului Austriac.
Talmudul însă nu este o carte, poate numai de învăţături particulare, cu
reprezintă însăşi legea jidanilor, considerată de dânşii ca sfântă.
Jidanii în adevăr recunosc, ca bază a religiei lor, două legi: legea scrisă şi
legea orală.
Legea scrisă, încele cu cele zece porunci, date de Iahve prin mijlocirea lui
Moise şi cuprinde cele cinci cărţi ale lui, la care jidanii se îmchină sub
numele de Thora. Această lege scrisă, a fost încheiată în Babilonia la anul 450
în. de Hr., de marele lor cărturar Ezra, care este adevăratul ei autor şi
întemeietor al Iudaismului, al teocraţiei iudaice, abătând legea divină dela
înţelesul ei original.
Legea orală, are aceiaşi origine divină întrucât şi ea a fost dată de Iahve lui
Moise, după cum afirmă jidanii, bazându-se pe următorul text:
«Esod. 4. 28. Şi Moise spuse lui Aaron toate cuvintele lui Iahve, cu care-l
trimese, şi toate semnele care le ordină.
Moise dară şi Aaron merseră şi adunară pe toţi bătrânii fiilor lui Izrael. Şi
Aaron li vorbi toate cuvintele, pe care Iahve le-a zis lui Moise».
A ceastă lege orală – dată de Iahve lui Moise şi lui Aaron şi transmisă de
dânşii direct «bătrânilor», cari au urmat, în cursul veacurilor, şi cari au
stăruit să o dezvolte prin comentarii continue numite Midraşim (singular:
Midraş), adunându-se în anumite localuri, «Beth-ha-Midraş», şi care există până
astăzi, cu acest nume şi cu această destinaţie, de sucire şi răsucire a
înţelesului legii, pe lângă toate Sinagogele.
Fiecare Midraş cuprinde însă expuneri cu caracter diferit: fie de norme scoase
din lege, pentru interpretarea doctrinei şi fiind obligatorii pentru îndrumarea
vieţii, numite «Halaha», fie numai de povestiri şi notiţe, cu caracter practic,
literar, ştiinţific, etc., numite «Haggadah», care nu sunt obligatorii.
Toate aceste comentarii, ale «bătrânilor», ale învăţaţilor, transmise, oral din
timpurile cele mai vechi, dar mai ales începând cu anul 150 în. de Hr. şi până
la anul 220 după Hr., (a aşa numiţilor învăţători: Tanaim) alcătuesc «Mişna»,
care este oarecum textul Talmudului, care a fost scris pe la anul 200 de Rabinul
vestit Iehuda-ha-Nasi (137-217 după Hr.), Patriarhul, sau Ha-Kadoş, cel sfânt,
sau mai pe scurt «Rabbi», strănepot al vestitului Gamaliel, care a fost elev al
cabalistului Simon-ben-Iohai, şi învăţător el însuşi al apostolului Pavel
(Faptele 22. 3)
Dar şi după redactarea textului Mişnei, bătrânii au continuat să comenteze
legea, atât acei din Ierusalim, numiţi «Amoraim» (vorbitori), cât şi acei, mai
ales, din Babilonia, «Saboraim» (răzgânditori), care ne-au dat aşa numita Gemara
(încheierea legei). Impreună, Mişna şi Gemara, se numesc «Talmud», care
însemnează învăţătură, cu deosebire, că avem o singură Mişna, şi două Gemare,
acea din Ierusalim, şi acea din Babilonia. De aceea sunt şi două Talmuduri: acle
mai puţin complect, terminat prin veacul al patrulea după Hr., numit «Talmud
Ieruşalimi» (din Ierusalim), şi celălalt, adevăratul Talmud, când se vorbeşte de
dânsul, numit «Talmud Babli», încheiat pe la anul 500, după Hr.
Astfel, legea orală – care nu se mai putea păstra în memorie, din cauza
numeroaselor comentarii – s’a transformat şi ea în lege scrisă, având acelaş
caracter obligator şi sfânt, pentru toţi jidanii, cu deosebire că Talnudul în
special e considerat de învăţaţii lor ca fiind superior chiar celor cinci cărţi
ale lui Moise.
Talmudul însă ni prezintă o particularitate cu adevârat stranie, şi unică, în
această privinţă, în literaturile tuturor popoarelor din lume.
In textul Talmudului, în adevăr – anume pentru că învăţăturile lui duşmănoase să
fie cât mai puţin accesibile goimilor şi să se poată răstălmăci, la ocazie –
cuvintele sunt scrise fără vocale. De pildă – dacă Evanchelia noastră, ar fi
adoptat şi ea sistemul Talmudic, iata care ar fi fost înfăţişarea unuia din
textul ei cunoscut (Ioan 13. 34): rdn n d v c s v bţ nl pr prcm ş vm bt – adică
– ordin nou dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul, precum şi eu v,am iubit!
Pe lângă aceasta, Talmudul este un haos, un adevărat labirint, în nu numai puţin
de douăsprezece volume, în care învăţăturile esenţiale sunt împrăştiate şi
învăluite, şi care e redactat în limba arameică – cunoscută numai de cei puţini,
cărturari – într’un şir: fără virgule şi fără puncte.
Se cerea aşadar numai decât să se întocmească un extract, un manual, un
compendiu de întrebuinţare curentă a învăţăturilor Talmudului, după care ei să
se poată călăuzi în viaţa de toate zilele, un adevărat vade-mecum pentru jidani.
Un asemenea extract, pentru a înlesni întrebuinţarea Talmudului, a şi fost
întocmit, prin veacul al XVI-a de către Rabi Iacob-ben-Aşer, sub titlul, «Arba
Turim» (cele patru şiruri), şi anume:
I. Orah Haim («calea vieţii») tratează despre Sâmbătă, sărbători, obiceiuri
religioase.
II. Iore dea («el ne învaţă ştiinţa»), tratând despre ritual.
III. Eben haezer («piatra de ajutor») tratând despre legile căsătoriei.
IV. Hoşen hamişpot («scutul dreptăţii») cuprinzând legile civile şi criminale.
Insfârşit, un alt mare învăţat al jidanilor, Rabi Iosef Caro (1488-1575), din
Safed, în Palestina, vestit cabalist, în curs de douăzeci de ani a sucit şi a
răsucit textul acestor «patru şiruri», ale lui Reb Iacob-ben-Aşer, păstrându-le,
dar concentrând conţinutul lor, şi le-a redactat din nou într’un codice, pe care
l-a numit Şulhan-Aruh («masa gătită»), publicat la Veneţia (1565).
Şulhan-Aruhul, putem zice dar că este cvintesenţa Talmudului, cuprinzând
învăţăturile lui duşmănoase împotriva celor de altă credinţă, într’un adevărat
codice de legi, civile, criminale şi religioase, obligatorii pentru toţi
jidanii, ori unde sunt. Aşŕ şi este obşteşte recunoscut şi impus de Rabinii lor.
Şi ne vom mărgeni să cităm numai două mărturisiri din ţară de la noi.
Astfel, într’o broşură a sa de pe la 1895, scrisă împotriva lui Nicu Ceaur
Aslan, cunoscutul Rabin A. Taubes, dela Bârlad, a zis lămurit:
«Talmudul şi Şulhan-Aruhul dirig mişcările noastre sufleteşti şi noi evreii
suntem datori a le urma».
Iar un altul nu mai puţin cunoscut, Rabinul Dr. Niemerower, într’o întâmpinare,
publicată prin ziarul «Opinia», din Iaşi, dela Ianuarie 1908, se raporteaă şi el
la: «Codicele religiei noastre Şulhan-Aruh».
Un codice presupune însă şi o autoritate, ca să supravecheze aplicarea strictă a
legilor lui. Aceasta o reprezintă nu numai autoritatea morală a Rabinilor, ci şi
autoritatea civilă, teocratică, a unei organizări în toată forma, existând
pretutindeni, supt numele nevinovat de comunităţi, şi care este «Cahalul»,
dispunând, ca mijloc de coerciţiune, de Herem, afurisenia.
Va să zică: cele două morale codificate, aplicarea lor strictă – împotriva celor
de altă credinţă – fiind supusă controlului sever al Statului în Stat jidovesc.
Alexandru C.
Cuza, “Morala iudaică,” în Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1905, pag. 201-214
Aşezarea
jidanilor în România
de A.C.Cuza
Aşezarea jidanilor în
România, face parte din planul lor de a-şi dobândi un teritoriu propriu, pe care
să se desvolte ca naţie autonomă, alcătuind un stat jidovesc! Aceasta pare, la
prima vedere, că e o enormitate de necrezut. Şi totuşi ea este una din cele trei
soluţii posibile la care mărturisesc ei singuri, că s’au gândit, şi se vede că
au început a o şi pune în practică. Căci iată, în adevăr, ce ni spune unul din
cărturarii lor cunoscut, într’o lucrare specială asupra jidanilor timpului
nostru, Dr. Arthur Ruppin: Die Juden der Gegenwart. Ed. II. (Köln und Leipzig
1911, pag. 268).
«Până acuma s’au dat trei răspunsuri diferite la întrebarea în care ţară jidanii
ar puteá să locuiască împreună în masse compacte şi să alcătuiască o societate
jidovească întemeiată (eine gefestigte jüdische Gemeinschaft). Aceste sunt tot
pe atâtea manifestări ale voinţei de a trăi, ale voinţei de a se păstra poporul
jidovesc faţă de înrâuririle asimilatoare, şi fiecare din ele merită o cercetare
serioasă.
Cel d’întâiu răspuns este ca jidanii să se concentreze şi să se organizeze pe
baze naţionale în Europa orientală; al doilea răspuns, pe care îl dă Israel
Zangwill, indică teritoriile încă neocupate sau puţin ocupate de Europeni ale
Africei şi Americei; al treilea răspuns, răspunsul Zioniştilor, crede că o
concentrare a jidanilor nu e posibilă, decât în Palestina.»
Concentrarea în Europa orientală – în regiunea noastă, în Galiţia, în Polonia,
în România – este dar cea dintâiu soluţie a problemei lor de existenţă, la care
s’au gândit jidanii, desigur, ademeniţi de faptul că aici densitatea lor e mai
mare decât în orice alte ţări din lume! Şi cum că tendinţa lor de a dobândi pe
aceste teritorii autonomia naţională nu este o chimeră, ci realitatea la care
lucrează, ni-o spune acelaş autor mai departe, vorbind de silinţele jidanilor
din Galiţia şi Bucovina, în această direcţie:
«O oarecare încetinire a procesului de asimilare poate, în adevăr, să urmeze
prin organizarea naţională a jidanilor recunoscută de Stat – şi acesta este
desigur motivul pentru care în Galiţia şi în Bucovina, chiar Zioniştii, a căror
ţintă e doar Palestina, insistă pentru autonomia naţională.»
Prin urmare, două tendinţi sunt pe deplin lămurite prin aceste preţioase
mărturisiri jidoveşti: mai întâiu, aşezarea în Europa orientală, şi apoi
autonomia naţională, pentru care se şi luptă jidanii pe faţă în Galiţia şi în
Bucovina, şi în ascuns, deocamdată, în România! Va să zică: iată de ce este
vorba – cu jidanii noştrii – şi nu de asimilare!
Alexandru C.
Cuza,
“Aşezarea jidanilor în România,” în Naţionalitatea în artă, Bucureşti, 1905,
pag. 246 –248
Ioan Slavici, “Propaganda semitică”
Ioan Slavici,
“Propaganda semitică,” în Apărarea Naţioală, III (1902), nr. 112 (22
Decembrie), p. 1.
Propaganda semitică
E cestiune de conservare
naţională să nu suferim, ca Evrei să ia parte la viaţa noastră culturală.
Sunt acum vre-o douĕ-zeci de anĭ numaĭ puţinĭ dintre noĭ recunoşteaŭ adevĕrul
acesta; ceĭ cu desăvîrşire mulţĭ eraŭ de părerea, că intrearea în viaţa noastră
culturală a Evreilor e pentru noĭ un mare succes, şi Evreiĭ “deştepţĭ,” care
începuseră să lucreze alăturea cu noĭ, eraŭ îmbrăţişaţĭ cu toată căldura şi se
bucurau de o particulară încuragĭare. Şi ar fi riscată afirmarea, că dînşiĭ nu
eraŭ vrednicĭ de încuragĭarea aceasta, căcĭ munca lor încordată trebuia să fie
luată drept dovadă suficientă, că voiaŭ cu tot dinadinsul să-ĭ fie folositorĭ
ţĕriĭ, pe care o consideraŭ ca patrie a lor.
In curęnd a ieşit însă la iveală, că Evreiĭ sunt lipsiţĭ de aptitudinile cerute
pentru lucrarea comună şi ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul să facă binele,
sunt osândiţĭ a face numaĭ rĕul. In loc de a se potrivĭ cu noĭ, eĭ eraŭ împinşĭ
de firea lor a-şĭ da silinţa să ne facă de o potrivă cu dînşiĭ, şi uniĭ maĭ
indirect şi maĭ cu precauţiune, iar alţiĭ c’o insolenţă revoltătoare aŭ luat în
bătaie de joc preocupările noastre religionare, tradiţiunile noastre naţionale,
obiceiurile moştenite de la părinţĭ noştri, tot ceea ce constitue temeliile
vieţuiriĭ noastre împreună.
Prin o firească reacţiune s’a produs dar în noi îndemnul de a face tot ceea ce
ne stă prin putinţă, ca să scoatem pe Evreĭ din viaţa noastră culturală, iar
aceasta nu din urăm, ci ca mĕsură de apărare neţională. Noĭ, care atâta timp am
stat sub înrîurirea bizantină, ne-am jertfit existenţa naţională, dacă n’am
combate cu toată stăruinţa pe cea semitică.
Chiar dacă am reuşit însă să facem peste putinţă înrîurirea directă a Evreilor,
stăm sub înrîurirea lor indirectă, care e covîrşitoare.
Noi am crescut şi trăim maĭ mult ca oameni de cât ca Românĭ şi ne orientăm în
toate amănuntele vieţiĭ noastre după popoarele de la Apus, pe care Evreiĭ aŭ
reuşit să le semitiseze, şi maĭ ales după Paris, care e un fel de Babilon
jidovit.
N’avem de cât să ne examinăm în toată liniştea pe noĭ înşi-ne, ca să ne
încredinţăm, că chiar printre noĭ sunt ceĭ maĭ zeloşĭ propagatorĭ aĭ spiritului
semitic şi că jidoveştĭ sunt chiar şi multe din apucăturile, prin care combatem
înrîurirea jidovească.
Nota caracteristică a spiritului semitic e lipsa de simţîmînt comun.
Ne fiind în stare să ia parte la bucuriile şi la durerile semenilor săĭ, Semitul
priveşte toate lucrurile din punctul da vedere al folsului practic, pe care el
însuşi poate să-l tragă din ele. Bine e pentru el ceea ce îĭ prieşte, iar rĕŭ
ceea ce îl jigneşte în interesele luĭ positive. Ast-fel Evreiĭ nicĭ eĭ între eĭ
nu se iubesc. Ţin uniĭ la alţiĭ şi se solidarisează, fiindcă aŭ aceleaşi
interese, în mijlocul uneĭ lumĭ străine se aseamănă între dînşii, se înţeleg maĭ
uşor şi de ajută în daraverile lor. Om şi om însă în gândul lor nu sunt tovarăşi
de suferinţe, care se simt mîngâiaţi mîngâindu-se unul pe altul, ci soţĭ de
exploatare, care împreună-şĭ fac mai uşor treburile, şi omul pe urma căruia nu
poate să tragă nicĭ un folos, pentru Semit nu preţuieşte nimic cum nu preţueşte
nimic darul firesc, prin care nu poate să câştige nimic.
E fără îndoială şi Evreul e în stare să facă bine şi să ajute pe alţiĭ, nu însă
numai pentru-ca să aibă mulţumirea de a fi alinat suferinţe, la care nu ia
parte, ci în vederea unuĭ folos positiv, tot-deauna cu ostentaţiune, fie spre a
se insinua, fie spre a-şĭ crea o posiţiune în societate Acest fel de a vedea
lucrurile e atât de comun în societatea noastră, în cât e greŭ să găseşti
oamenĭ, care admit, că el e semitic.. Ceĭ maĭ mulţĭ sunt convinşĭ, că aşa e omul
din fire şi că alt-fel nicĭ nu poate să fie. Până chiar şi în cărţile noastre de
citire rostul vieţiĭ comune e presentat din acest punct de vedere utilitar.
Văzęnd, cum limsa de simţîmînt comun ne duce spre descompunere socială, uniĭ
dintre conducătoriĭ vieţiĭ noastre publice, care se gândesc şi la viitor,
stăruie cu multă hotărâre, ca simtîmęntul patriotic să fie cultivat în şcoală,
prin serbărĭ naţionale, prin conferinţe publice, prin publicaţiunĭ periodice şi
prin fel de fel de alte mijloace, care pot să aibă efectul dorit în societate,
în care sîmţămęntul comun e bine desvoltat şi are numai să fie conservat. I
mijlocul unei societăţĭ pornite spre destrămare însă toate acestea sunt
banalităţĭ, cum banalitate e sfînta cuminecătură pentru cel ce şi-a perdut
credinţa.
Cu vorbe frumoase, cu forme deşerte, cu declamaţiunĭ patetice nu se maĭ poate
vindeca societatea noastră de boala, în care am aruncat-o prin propagarea uneĭ
culturĭ stricate.
Nu e, înainte de toate adevărat, că patriotismul ne lipseşte.
Românul cel adevăra, săteanul, a dovedit cu prisos, că-şĭ iubeşte ţara şi
neamul, şi o dovedeşte aceasta şi astă-zĭ prin îndelunga luĭ răbdare. Eară noĭ
ceĭ-l’alţĭ ar trebui să fim smintiţĭ, ca să nu iubim ţara aceasta, în care putem
să ne facem toate chefurile – ca nicăierĭ aĭurea în lumea aceasta.
Ceea ce ne lipseşte nouĕ e conştiinţa, că tot ceea ce e al totorora e şi al
fie-căruia în deosebĭ şi că lovitura, pe care o primeşte unul, pe toţĭ îĭ
atinge.
Deşi ţine mult la ţară şi la neamul luĭ, săteanul român a perdut cu desăvîrşire
simţîmęntul, că pe sine însuşĭ se păgubeşte când strică ceea-ce e al comuneĭ, al
judeţuluĭ şi amaĭ ales al statului şi că propriile sale interese le serveşte
purtând grijă de avutul comun. Ear aceasta pentru-că noĭ ceĭ-l’alţĭ l’am deprins
prin faptele noastre cu gândul, că avutul comun e al celuĭ ce are dibăcia
cuvenită, ca să pună mâna pe el.
Aŭ fost, ce-ĭ drept, şi sunt azĭ între noĭ oamenĭ, care-şĭ află mângîierea
vieţiĭ în îndrumarea spre bine a vieţiĭ noastre comune; fiind însă puţinĭ, eĭ aŭ
fost orĭ sunt nevoiţĭ a-şĭ călca pe inimă şi a le face concesiunĭ celor mulţĭ,
care nu caută în viaţa publică de cât mulţumirĭ individuale. E lucru firesc, că
marea mulţime a poporului, cetăţenĭ indiferenţĭ politiceşte şi tinerimea lipsită
de experienţă staŭ cuprinşĭ de uimire în faţa acesteĭ învălmăşelĭ, nu maĭ sunt
în stare să deosebeassă pe ceĭ bunĭ dintre ceĭ răĭ şi rĕmân cuprinşi de
simţîmęntul, că întreaga viaţă publică e o goană pentru participarea la
beneficiile stăpâniriĭ şi că tot-deauna cel maĭ stăruitor orĭ cel maĭ slugarnic
iese de asupra în învălmăşeala acestei goane.
Nu e adevărat lucrul acesta, căcĭ, dac’ar fi adevĕrat, nu am fi putut să
realisăm progresele pe carĭ toţĭ le recunosc: acesta e însă simţîmęntul, pe care
promiscuitatea vieţiiĭ noastre publice îl produce în inimile celor politiceşte
indiferenţĭ; aşa trebue să creadă mulţimea, când vede lucrând împreună oamenĭ,
care s’aŭ tratat uniĭ pe alţiĭ de mişeĭ, şi conştiinţa comunităţiĭ de interese
morale e din zi în zi maĭ slabă când totul pare a atîrna de comunitatea
intereselor materiale. Dac’am fost în stare să ne pătrundem de convingerea, că e
o cestiune de conservare naţională să nu suferim, ca Evreiĭ să ia parte la viaţa
noastră culturală, ne vom pătrunde maĭ curînd orĭ maĭ târziu şi de convingerea,
că e cestiune de conservare naţională să ne reîntărim conştiinţa comunităţiĭ de
interese morale şi că aceasta n’o putem face de cât combătînd cu toată energia
spiritul semitic, ce care suntem cuprinşi.
Aceasta e adevĕratul rost al mişcăriĭ antisemite, pe care numaĭ Evreiĭ şi ceĭ
deopotrivă cu dînşiĭ îşĭ daŭ silinţa s’o presente ca fiind pornită din ură de
rasă şi din fanatism religios. Ne apărăm noĭ fiinţa, şi nu e între noĭ nimenĭ
nicĭ prea jos, nicĭ prea sus, ca să se poată socoti dispensat de datoria de a
lua parte la această luptă de apărare naţională.